Alte lumini

lee-key-119856.jpg

Când am văzut cel mai frumos apus din viaţa mea de până acum, tu mi-ai răsărit prin gânduri.

Chipul tău zăbovea în învălmăşeala norilor fără de care apusul ar fi fost dezbrăcat, ar fi fost gol.

Ce mare poet trebuie să fie Creatorul atunci când săvârseste fiecare apus în felul său unic,

combinând nori  muţi cu rime perfect efemere şi culori versuri ce vorbesc doar o dată pentru totdeauna.

Cel mai frumos apus din viaţa mea…

Parcă nu aş vrea să vină altul mai frumos decât acela pe care doar cu o zi în urmă l-am iubit.

Mi-am sprijinit mâinile de geamul portierei visând şi tânjind, renăscând de atâta frumuseţe

Am văzut livezi de meri şi vită de vie fără frunze, fugărind pe lângă şosea şi-am văzut nori albi, nemişcaţi

Ca subţiorile unor aripi pregătite să-şi desfacă zborul, iată cum cerul atât de pur şi de curat s-a confundat cu dorul…

Ce linişte adâncă m-a cuprins şi ce seninătate s-a înfiripat în mine, ce dulce amintire se pogorâse-încet

În simţurile mele calde, vrăjite…  Doamne, ce pustiu e pământul şi ce plin mi-e cerul de dorinţe

Nu-mi dădeam seama, lumina sorbea din nori sau norii se bălăceau în portocaliul fraged sau poate că era copt, da, era copt de-a binelea, aşa că uneori îşi decojea marginile, creionând linii galbene fortificând nuanţele de albastru cerneală sau diluând bleumarinul celest

Cel mai frumos apus din viaţa mea…

Apoi, alte imagini se derulau repede, prea repede, urmându-şi propriul lor apus

Un copil pe trotinetă,

Un bărbat pe bicicletă,

Două tomberoane pe care stăteau înşirate caractere graffiti.

Aci un lan foarte verde şedea alături de altul negru,

Covoare înguste şi lungi coafuri pregtite de sărbători câmpeneşti

Plus câteva case trecute prin viaţă, dezvăluind poveşti

Şoseaua de un gri durificat de înserare

Şi de gerul comediant , gătit cu fes de arlechin şi ciucuri de flori de zarzăr,

Stâlpii de telegraf plini de cabluri ori falduri cu crinoline,

Apoi luminile oraşului în depărtare

Umbre de oameni rătăciţi pe drumuri

Acoperişuri umede, luate la rost de amurg

Coşuri de fum  fără fum, mici ornamente la gâtul cerului

Întrebări şi alte lumini

Atât de multe firme luminoase

Oameni pe bănci sau bănci sub oameni

Gândul pe toate mi le descoase

Noapte în lumini ca în fire de mătase

Şi toate astea venite de undeva de sus,

Dintr-un gând de tine

Prăvălit peste cel mai frumos din viaţa mea apus…

Anunțuri

îngerul mincinos

 

 

20247_front

Uneori îngerul meu păzitor stă să doarmă
Seamănă cu Charlie Chaplin
Cu mâinile pitite- n subțiori
Cocoțat pe-un umăr gol
Sprijinit de o ureche
Stă picior peste picior

 

In ziua cea dintâi…

Plictisit cum stă să doarmă
De o cracă se răstoarnă
Când în goană fug de mine
Charlie pică în rușine

In ziua a doua…

Se freacă la ochi nedumerit
Își potrivește jobenul
Face doi, trei pași
Învârtind din baston
Apoi își amintește că poate să zboare
Din seninul înflorit
La rever își pune-o floare

In ziua a treia

De migdal ori iasomie
Știe cum îmi place mie
Iară drept răscumpărare
Mă sărută pe picioare

In ziua a patra

Și picioarele-mi iau foc
Îndemnându-mă la joc
Și o clipă tragedie
O transformă -n comedie

In ziua a cincea

Și de plâng în miez de noapte
Dintr-o aripă își bate
Demonii să îi alunge
Lacrima să îmi usuce

In ziua a șasea

La culcare când se duce
Pe frunte îmi pune -o cruce
Își aruncă o bretea
s-agațe un colț de stea
Din bastonul santinelă
își croiește o umbrelă
dacă aripi zvăpăiate
le mai uită -mprumutate

In ziua a șaptea…
Sub privirile divine
mai clipeste de rusine
Și pe Tatăl iar îl minte
că mă fac fată cuminte

Invocare

Orice-aș face, orice-aș spune
Tu rămâi în a ta lume
A mea lume stă culcată
Îmbrăcată-n promoroacă
Așteptând cum să învețe
Primăvara s-o dezghețe
Să-și gătească iar suflarea
Fin să-i șteargă destrămarea
Iară albele ei vine
Să-nflorească în carmine
Clocote de puls să-i dea
S-aprind iarasi stelele
Pe cerul din lumea mea

Să-mi pictez cu liliac
Nour tânăr, dezmățat
Ploaia lui să-mi reînvie
Dor din dor și viu de vie
Dor din celui părăsit
Dor de orice-ar fi să fie
Nu contează, chiar de glie
De o piatră, de o roată
De minunea lumii toată
Numai dor să mai existe
În a firii mele zestre

Vino, dară, primăvară
Să-mi dai simplu viață, iară!
…………………………………………

Lumea ta nu știu cum este
De ți-e ninsă de poveste
De ți-e spartă de vreun vânt
Îngropată-ntr-un mormânt
Viu de-acolo ascultând
În tăcere….sufletul urlând, urlând
Să răzbată din pământ
Ca sămânța într-o floare
Dintr-un dor veșnic de soare

Îndură -te, primăvară!
Tu nu lași nimic să moară
Frunzulițe să îmi pui
Agățate-n ochi căprui
Inima o-mbracă-n flori
Să mă-nalt în sărbători
Aripi crește-mi dintr-un ram
Zeci de crengi să îmi tresară
Din astă piatră de moară
Ce o car cu mine-n spate
Și ce urlă de păcate

Adună-ți culorile,
Volburează-ți apele
Și toate furtunile
Din grădina raiului
Și din cea a iadului,
Trântește-mă la pământ
Doar să simt,
Să simt că sunt!

1480451421359292

 

Cu ochii-n soare

 

Plecat-ai de ceva vreme pe drumul tău, iată!
Convins fiind pe deplin de alegerea asta făcută,
Nu mai există niciun dubiu, nicio urmă de încredințare,
Nici cu coada ochiului nu te mai cerți
Am înțeles și m-am întors și eu, cum altfel? Cu ochii-n soare…

Hm! Vezi? Zâmbesc! și trasez un cerc mare, mare de tot în jurul meu
De aici eu pot să merg oriunde,
Dar nimeni nu poate vreodată să intre.
Aici eu sunt zeu, eu sunt zeoaică
Și condamn pe orișicine vrea să vină către mine,
Și condamn vrerea să-mi frângă
Proasta-mi, speranța-mi nătângă,
De atunci și de ieri seară, de alaltăieri să moară

Hm! Vezi? Zâmbesc! cercului meu îi servesc
Și florilor ce le-am plantat de jur împrejur într-o doară,
Cu gesturi de copil
Răstorn cuvintele-napoi în călimară
Și versurile și minunatele mele povești
Se reîntorc în acea fântână albastră
Supuse și firești

Îmi recompun compoziția chimică a acestei fântâni
Din care să țâșnesc, să mă înalț spre culmi
Și de acolo să-mi duc mâna pâlnie la ochi
Poate vreodată să te zăresc, să te împroșc cu cerneală
Să te întorci uimit, să cauți vinovatul cu albul ochilor
Invadat de albastru, cu privirea aia a ta cercetătoare, 
Dar să te uiți zadarnic, să nu mă vezi de soare!

6545f255ed978a0fb8e95ed3bc73659e

În loc de cuvinte

toamna

Am stat așa o bună bucată de vreme

 Rezemată într-un cot, privind pe fereastră

 Cu albul colii de hârtie dinainte

 Neînțelegând, negăsind cuvinte,

 Și mai sorbeam câte o gură de cafea

 Din când în când … fierbinte

 

 Afară era un soare frumos, cu dinți

 Iar pe albastrul decolorat al cerului

 Se prelingeau intersectându-se

 Liniile lăsate în urmă de avioane.

 O frunză  cât un cercel stătea agățată

 De urechea unui stejar, iar ghindele erau papioane

 

 O alta, ceva mai sus, flutura anevoie

 Ca un dor zevzec, de mult uitat,

 Livada de meri căzuse într-o tăcută hibernare

 Vegheată de pe cealaltă coastă a dealului

 De o mică ambarcațiune meșterită din zâmbete de brazi

 Ce plutea pe apele negre și adânci ale solului

 Ca un decor la teatru, de ieri sau de azi

 

 Ceața căzuse cu blândețe peste dealuri

 Așa, ca două sprâncene cărunte, 

 Așezate împărătește sub coroana munților din depărtare.

 Deasupra, soarele! Mă mângâie atent peste brațe

 Iar coala e albă, tot albă … răbdare…

 

 Vântul se zgâiește la mine prin lentila adierii frunzelor

 Încă mai ciripesc pasari… le aud

 Decembrie e la trei pași pe după ușă,

 Se descălță oleacă înainte să intre

  Bătând la fereastră,  cu viforul aspruI

  În loc de cuvinte

 

 

  

 

Sonu

 

Sonu e o fată brună

 Cu un chip cât o alună,

 Peste spate- mprăstiate

 Îi stau pletele- ncurcate

 

 Lucioase precum castana

 Scalpul- cum e mierea toamna

 Ochii-i joacă focuri negre

 De adâncuri umple vedre

 

 Poartă fuste deșelate

 Cu șosete colorate

 Și un portofel cu-n leu

 Iscusit dintr-un mileu

 

 Copila, cât o pisică,

 De nimic nu are frică,

 Iar în grațiile-i divine

 Nu poate să intre oricine

 

 Am privit-o dintr-o parte,

 Am vegheat-o și  în noapte

 Ochi în ochi ne-am pus lumină,

 Ne-am iubit din inimă

 

 Mai devreme, de mânuță,

 Am luat-o pe- astă mândruță

 Și plecarăm pe cărare

 Să aducem de mâncare

 

 Când mi-e lumea mai amară,

 La guriță e murdară,

 Îmi zâmbește miaunel

 Cu dinți albi de șoricel

 

 Iar când plec, stă ca pe ace

 Vine să mă ia în brațe,

 Nici la brâu nu îmi ajunge,

 Dar ca ea, nimeni nu m-a-mbrătisat

 Și mă strange…si mă strange…

 

 Mai devreme, ‘cea cărare

 Un preot ne-a scos în cale

 Acum, Sonu, mândră tare

 Ține-n poale prăjituri

 Și de-un colț, cu o mânuță

 Strânge tare-o iconiță.

 

26 noiembrie, centrul social pt persoane fara adapost

 zara-walker-56626

 

La’te, la’te!

irinel-carlanaru4-690x460

 

Sfârșitul anului 1954 îl prinse pe Gheorghe în celula cu numărul trei sute trei, prizonier în penitenciarul Doftana, nu departe de locuința pe care o părăsise cu mâinile legate, cu mai bine de optsprezece luni în urmă. Fusese închis pentru tăinuire și complicitate în cazul dispariției vecinului său, Fugărici, poreclit așa tocmai din cauza nenumăratelor încercări de a se sustrage din mâna oamenilor legii, finalizate de fiecare dată cu succes, de unde și numele nou împrumutat lui de către săteni. Însă, cineva tot trebuia să plătească și Gheorghe era cel mai aproape. Luat la întrebări, acesta fusese găsit vinovat. A știut el sau nu a știut de planurile ori ascunzișurile lui Fugărici? Ar fi riscat să facă pușcărie și să lase în voia destinului, soarta celor șapte copii și a nevestei sale, Eugenia, riscând totul pentru vecinul Fugărici?
Mama stă așezată pe scaun, ținând paharul de vin între pulpe in timp ce mă privește cu ochi mari și față lăsată. Aceeași ochi mari ca cei ai bunicului Gheorghe, așezați la el peste o față rotundă, trandafirie, pătată de pistrui ce izvorau din ‘naltul obrajilor și se revărsau punctiformi peste gât și peste umeri, pierzându-se din ce în ce mai mărunți în adâncitura cămășii. Capul îi era rotund ca o minge și urechile îi stăteau prinse discret, ca două toarte detașabile pe care la nevoie puteai să le îndepărtezi, așa impresie îmi lăsau de fiecare dată. Bătrânul avea o alură moale din cap până în picioare și niciun mușchi nu i se încorda sub pielea de pe brațele durdulii și albe sau peste abdomenul bombat, moale și el. Vorba îi era greoaie și ca să termine o frază începută la fix, aveai timp să dai cinci minute până afară în bătătură, să-ți vezi de treburi și să te întorci numai bine ca să prinzi esențialul, să-i poți răspunde ceva ce sigur se termina undeva pe la și un sfert. Pașii, la fel de greoi. La cât eram de mică, de câte ori se ridica de la masa de lucru, ținând un târlic între palmele sale, aveam impresia că e un uriaș ce avea să spargă podelele și să iasă cu capul prin tavan, gata să se prăvălească de-a dura, cu casă cu tot. Din fericire se așeza mereu la timp la masa de lucru, înainte să se întețească zdruncinătura, potrivea târlicul înapoi peste calapod apoi tăia cauciucul în formă de pingele pe care le fixa în cuișoare ce străluceau pe bolta neagră, rizată a tocului. Singura amintire aspră depre bunicul a fost cea a degetului său arătător, veșnic încărcat și murdar cu soluție de prenadez si a gâjâitului continuu pornit din gâtlej, un fel de clocot straniu ce nu-i permitea niciodată nici sa-si dreagă pe deplin vocea, si nici să scape in vreun fel de amenințarea gâlgâitoare din apropierea omulețului.

Nu știu cum venise vorba de comuna Brebu și mama se miră către mine:
– Cum? Tu nu știai că mama a vrut să mă dea de milă? Ba da! A vrut! Găsise o lăptăreasă acolo unde duceau ei laptele în bidoane mari de aluminiu și băgase de seamă că aceasta nu avea copii. Femeia prinsese drag de mine, și mama, cu ochii după avere, gândindu-se că așa mai scăpa de o gură de hrănit în plus, m-a lăsat acolo… și aici i se frânse glasul, încercând să nu plângă.
Și tata, săracul, când a venit de la pușcarie, a zis “ Da’, Geta unde e?” și iar i se frânse glasul, înghițind cu greu veșnicul ei nod din gât și ochii i se făcură și mai mari.
Eram mititică și eu, nu aveam mai mult de trei, patru ani, continuă ea, și-mi aduc aminte că alergam desculță pe ciment în magazia aia plină de bidoane și strigăm “la’te, la’te” că probabil îmi era foame și uite așa m-am trezit cu o palmă peste fund și cu un “treci în casă” rostit chiar în momentul în care l-am zărit pe tata intrând pe ușile mari ale magaziei.

Se deschideau zările împroșcând lumina roșiatică a gerului, cum se deschideau mările pe timpul lui Moise, așa își închipuia Gheorghe începutul acelei ultime zile în penitenciar, căci nu existau ferestre de la care să poată să vadă vreun crâmpetei de lumină, oricât de mic, de neînsemnat, care să-l facă să păstreze legătură cu cerul. Dincolo de poarta închisorii, nici urmă de splendide arcade roșiatice, doar un cenușiu la fel de posac și de umed ca și zidurile sumbre din spatele porții, lăsându-i senzația că încă este prizonier. Pe atunci avea patruzeci și patru de ani. Purta o căciulă din blană de oaie și un cojoc vernil din piele, căptușit pe dedesubt cu aceeași blană gălbioară, călâie la pipăit ca un aluat dospit, protejând trupul de asprele porniri ale iernii.
Acasă era tot acasă, așa cum lăsase totul înainte să fie închis, cu deosebirea clară a chipurilor mai oțărâte ale fetelor. Singurul băiat, Gelu, și cel mai mic, îi sărise în întâmpinare bucuros strigând: “Tuțule!”. S-au adunat cu toții în jurul lui așa cum se adună copiii în jurul pomului de iarnă și fiecare îi sărea de gât, încercând să-l țină cât mai mult pentru sine. Lipsea ceva ce nu reușise să cuprindă în vâltoarea acelor clipe, dar se uita bănuitor la Eugenia, așteptând de la ea, parcă, să-i mărturisească ea ce și cum anume îl nedumerea. Dintr-o dată se lumină: “Da’, Geta? Unde e Geta?”

– Cum îți permiți femeie să lovești copilul ăsta așa? Ce necaz mare ți-a făcut?
– Da’ cum îți permiți dumneata să te iei de mine, cine ești și cu ce ocazie mă iei la rost?
Getuța nu avea mai mult de trei ani și jumătate. Se obișnuise așa de mult să strige “la’te”, încât atunci când îl zări pe Gheorghe, tot așa strigă:
– La’teeee! apoi fugi către el.
Gheorghe se cutremură. Se lasă pe vine și desfăcu larg cojocul gros. Fata îi sări în brațe ghemuindu-se ca un miel rătăcit, revenit în sfârșit în sânul cald al casei copilăriei. Gheorghe petrecu fețele cojocului gros peste trupul înghețat al fetei lăsându-i afară numai scăfârlia, și ridicându-se cu aceasta în brațe spuse simplu:
– Eu sunt tatăl ei!

Eugenia nu fusese neapărat bucuroasă de revedere. Doar Getuta zburda de la o soră la alta, îmbrățișându-le, bucurându-se precum un om bogat de scumpa agoniseală, cercetând încăperile ce-i păreau mai frumoase acum, minunându-se de sărăcia ei ca de o comoară neprețuită.
Copila creștea și de câte ori se uita la Eugenia și-i întâlnea privirea gânditoare întoarsă înspre ea, o presimțire urâtă îi luneca în suflet și-o făcea să vorbească iute, îngânând aceeași rugăminte ca pe unicul vers al unei doine de jale: “ Mamă, să nu mă dai , mamă!” și apoi fugea spre ulicioară ca să mai uite.
Când împlinise șapte ani, Eugenia îi prinse târna în spinare și o trimise alături de cei mari la cules de zmeură tocmai în inima sacră a muntelui. Numai așa, cu agoniseala strânsă după zmeură, reușea să-și cumpere două, trei hăinuțe, ca să aibă ce îmbrăca la școală. Apoi, iarăși “ Mamă, să nu mă dai, mamă” căci privirea mamei tot mai iscoditoare devenea.
– Tocmai ce ne întorsesem dintr-o călătorie din satul Buștenari, de la Burchinesti, neamuri îmbogățite de pe urma comerțului cu vinuri, țin minte, parcă văd, aveau niște beciuri imense, pline de butoaie zdravene, așezate sub bolțile întunecoase. Și acolo a vrut să mă lase, dar m-am rugat și m-am tot rugat și până la urmă am înduplecat-o. Eh, mama a greșit mult față de mine, dar eu tot o iubesc fiindcă e mama, Dumnezeu s-o ierte, acolo unde e.
– Și? Mai spune-mi, intervin eu, era adevărat ce vorbea lumea pe atunci? Se zvonea că bunica îl avea pe necuratul.
– Nu, ce prostie! Nu știu cine a inventat vorbele astea, păi dacă era așa, nu eram și noi bogați și nu aveam și noi noroc pe lume? spuse nedumerită… că toți am fost oropsiți. Dar știam de zvonurile astea și îmi era urât de câte ori mă uităm spre casa lui Fugărici. Era așa de dărăpănată că mereu mă mirăm cum de mai șade în picioare. Și de acolo cică l-ar fi luat mama pe ăla urât, după dispariția lui Fugărici, care l-ar fi avut la rândul lui. Și mai știu că Fugărici se ascundea într-o groapă săpată de el, acolo în casă, și de câte ori era urmărit, se băga sub pamânt câteva zile până ce trecea pericolul. Atâta știu, dar tare urât îmi era. Când m-am făcut de cincisprezece ani, revine mama, tot a scăpat de mine când m-a dat lu’ taică-tu să mă mărite, s-a bucurat că era singur la părinți și avea o țâr de casă… și m-a distrus pentru tot restul vieții, că nici nu mai știu de unde mai sunt.
– Era aspră cu voi? Vă bătea? mă interesez eu.
– Cine? Mama? Doamne, uite aici țineam făcălețul pitit, și îmi arată brațul drept ca și cum ar fi avut pitit un făcăleț sub mânecă. Dacă se întorcea de la lucru și nu găsea toate alea făcute, era vai și amar de capul nostru. Nu exista fir de iarbă care să nu fie smuls dintre pietrele cu care era pavată curtea. Și erau așa de curate că puteai să pui mămăliga peste ele și să mănânci de pe jos.
Mama povestește totul cu un soi de mândrie copilărească în timp ce eu dau timpul înapoi și cu ochii inimii și ai minții încerc să reconstruiesc trecutul după mărturisirile ei, atât cât își mai aduce aminte. Îmi vor rămâne câteva imagini întipărite pentru totdeauna, și-n timp ce mama se tânguie din nou “Eh, mama a greșit mult față de mine, dar tot o iubesc…” eu mă gândesc la copila de demult ce alearga desculță peste cimentul rece al lăptăriei, strigând neîncetat un singur cuvânt, cel mai drag al copilului, de când este pus la pieptul măicuței pentru prima oară…. “ Lapte, lapte!”

Pomul

 

Pomul își oftează încet ultima frunză,

 Ultima amintire,

 Cu ramuri gene înspre cer întoarse,

 Tăcere și mâhnire.

 

 O ceață deasă, ranchiunoasă

  ‘i-nvăluie mâhnirea,

 Abia se vede pomul nostru,

 Jelind iubirea.

 

 La ce bună toată așteptarea

 Ca să-i răsară muguri noi…

 Nu! El vrea să moară acum, aici cu ele

 Să putrezească în noroi.

 

 Nu-i nimeni să se-ndure

 Să-i taie suferința?

 De la rădăcină

 Să-i spulbere ființa!

 

 -Dacă s-ar aduna toți norii?

 Dacă stăpânul cu puterea lui mare, m-ar trăzni?

 Cu pulberea cenușii mele,

 Le-aș înveli…

 

 Ah, uite că vine!

 Tăietorul de lemne vine înspre mine.

 Cum să mă țin, mai falnic?

 Ori gârbovit spre vine?

 

 Nu mai am timp de-acum,

 Vreau doar, de m-ar tăia

 În zeci de așchii sfâșiat

 Ca frunze ce m-au îmbrăcat

 

 Așa aș reuși să mă împart în bucăți,

 La fiecare

 Cu ultima suflare,

 Le-aș da o sărutare.

 

 Unde fugi? Staaaai!

  Nu vezi că nu sunt viu?

 Spre tăietorul cu barda în spinare,

 Ce fluieră spre codru a pustiu.

 

-Te dai atât de special! Hm!

 Uită-te în jur că toți suferim ca și tine!

 E plină ochi livada

 De splendide ruine

 

 Dar altele -o să vină..

 Ia, bătrâne, îți împrumut o țigară,

 Așa sunt toate,

 Făcute să te doară!

pomul

 

Poftește! Ia și un pahar,

 Las-o dracului de supărare, încotro s-apuci?

 Vrei să mori? Atunci poftim:

 Îți doresc să te usuci!

 

 Hai, dă-l pe gât, nu te uita!

 Ce? Crezi că frunza,

 Crezi că dumnealor de jos,

 Dacă o clipă ar putea

 Să dea timpul înapoi,

 Nu s-ar agăța de noi?

 

 Dacă barda ar putea

 În bucăți te-ar spinteca, îți spun eu!

 un prun bețiv, un guraliv,

 că viața e făcută în termenii altei judecăți

 

 din dureri pe care să le trăiești

 și fericiri să le jelești !