Alte lumini

lee-key-119856.jpg

Când am văzut cel mai frumos apus din viaţa mea de până acum, tu mi-ai răsărit prin gânduri.

Chipul tău zăbovea în învălmăşeala norilor fără de care apusul ar fi fost dezbrăcat, ar fi fost gol.

Ce mare poet trebuie să fie Creatorul atunci când săvârseste fiecare apus în felul său unic,

combinând nori  muţi cu rime perfect efemere şi culori versuri ce vorbesc doar o dată pentru totdeauna.

Cel mai frumos apus din viaţa mea…

Parcă nu aş vrea să vină altul mai frumos decât acela pe care doar cu o zi în urmă l-am iubit.

Mi-am sprijinit mâinile de geamul portierei visând şi tânjind, renăscând de atâta frumuseţe

Am văzut livezi de meri şi vită de vie fără frunze, fugărind pe lângă şosea şi-am văzut nori albi, nemişcaţi

Ca subţiorile unor aripi pregătite să-şi desfacă zborul, iată cum cerul atât de pur şi de curat s-a confundat cu dorul…

Ce linişte adâncă m-a cuprins şi ce seninătate s-a înfiripat în mine, ce dulce amintire se pogorâse-încet

În simţurile mele calde, vrăjite…  Doamne, ce pustiu e pământul şi ce plin mi-e cerul de dorinţe

Nu-mi dădeam seama, lumina sorbea din nori sau norii se bălăceau în portocaliul fraged sau poate că era copt, da, era copt de-a binelea, aşa că uneori îşi decojea marginile, creionând linii galbene fortificând nuanţele de albastru cerneală sau diluând bleumarinul celest

Cel mai frumos apus din viaţa mea…

Apoi, alte imagini se derulau repede, prea repede, urmându-şi propriul lor apus

Un copil pe trotinetă,

Un bărbat pe bicicletă,

Două tomberoane pe care stăteau înşirate caractere graffiti.

Aci un lan foarte verde şedea alături de altul negru,

Covoare înguste şi lungi coafuri pregtite de sărbători câmpeneşti

Plus câteva case trecute prin viaţă, dezvăluind poveşti

Şoseaua de un gri durificat de înserare

Şi de gerul comediant , gătit cu fes de arlechin şi ciucuri de flori de zarzăr,

Stâlpii de telegraf plini de cabluri ori falduri cu crinoline,

Apoi luminile oraşului în depărtare

Umbre de oameni rătăciţi pe drumuri

Acoperişuri umede, luate la rost de amurg

Coşuri de fum  fără fum, mici ornamente la gâtul cerului

Întrebări şi alte lumini

Atât de multe firme luminoase

Oameni pe bănci sau bănci sub oameni

Gândul pe toate mi le descoase

Noapte în lumini ca în fire de mătase

Şi toate astea venite de undeva de sus,

Dintr-un gând de tine

Prăvălit peste cel mai frumos din viaţa mea apus…

Anunțuri

La’te, la’te!

irinel-carlanaru4-690x460

 

Sfârșitul anului 1954 îl prinse pe Gheorghe în celula cu numărul trei sute trei, prizonier în penitenciarul Doftana, nu departe de locuința pe care o părăsise cu mâinile legate, cu mai bine de optsprezece luni în urmă. Fusese închis pentru tăinuire și complicitate în cazul dispariției vecinului său, Fugărici, poreclit așa tocmai din cauza nenumăratelor încercări de a se sustrage din mâna oamenilor legii, finalizate de fiecare dată cu succes, de unde și numele nou împrumutat lui de către săteni. Însă, cineva tot trebuia să plătească și Gheorghe era cel mai aproape. Luat la întrebări, acesta fusese găsit vinovat. A știut el sau nu a știut de planurile ori ascunzișurile lui Fugărici? Ar fi riscat să facă pușcărie și să lase în voia destinului, soarta celor șapte copii și a nevestei sale, Eugenia, riscând totul pentru vecinul Fugărici?
Mama stă așezată pe scaun, ținând paharul de vin între pulpe in timp ce mă privește cu ochi mari și față lăsată. Aceeași ochi mari ca cei ai bunicului Gheorghe, așezați la el peste o față rotundă, trandafirie, pătată de pistrui ce izvorau din ‘naltul obrajilor și se revărsau punctiformi peste gât și peste umeri, pierzându-se din ce în ce mai mărunți în adâncitura cămășii. Capul îi era rotund ca o minge și urechile îi stăteau prinse discret, ca două toarte detașabile pe care la nevoie puteai să le îndepărtezi, așa impresie îmi lăsau de fiecare dată. Bătrânul avea o alură moale din cap până în picioare și niciun mușchi nu i se încorda sub pielea de pe brațele durdulii și albe sau peste abdomenul bombat, moale și el. Vorba îi era greoaie și ca să termine o frază începută la fix, aveai timp să dai cinci minute până afară în bătătură, să-ți vezi de treburi și să te întorci numai bine ca să prinzi esențialul, să-i poți răspunde ceva ce sigur se termina undeva pe la și un sfert. Pașii, la fel de greoi. La cât eram de mică, de câte ori se ridica de la masa de lucru, ținând un târlic între palmele sale, aveam impresia că e un uriaș ce avea să spargă podelele și să iasă cu capul prin tavan, gata să se prăvălească de-a dura, cu casă cu tot. Din fericire se așeza mereu la timp la masa de lucru, înainte să se întețească zdruncinătura, potrivea târlicul înapoi peste calapod apoi tăia cauciucul în formă de pingele pe care le fixa în cuișoare ce străluceau pe bolta neagră, rizată a tocului. Singura amintire aspră depre bunicul a fost cea a degetului său arătător, veșnic încărcat și murdar cu soluție de prenadez si a gâjâitului continuu pornit din gâtlej, un fel de clocot straniu ce nu-i permitea niciodată nici sa-si dreagă pe deplin vocea, si nici să scape in vreun fel de amenințarea gâlgâitoare din apropierea omulețului.

Nu știu cum venise vorba de comuna Brebu și mama se miră către mine:
– Cum? Tu nu știai că mama a vrut să mă dea de milă? Ba da! A vrut! Găsise o lăptăreasă acolo unde duceau ei laptele în bidoane mari de aluminiu și băgase de seamă că aceasta nu avea copii. Femeia prinsese drag de mine, și mama, cu ochii după avere, gândindu-se că așa mai scăpa de o gură de hrănit în plus, m-a lăsat acolo… și aici i se frânse glasul, încercând să nu plângă.
Și tata, săracul, când a venit de la pușcarie, a zis “ Da’, Geta unde e?” și iar i se frânse glasul, înghițind cu greu veșnicul ei nod din gât și ochii i se făcură și mai mari.
Eram mititică și eu, nu aveam mai mult de trei, patru ani, continuă ea, și-mi aduc aminte că alergam desculță pe ciment în magazia aia plină de bidoane și strigăm “la’te, la’te” că probabil îmi era foame și uite așa m-am trezit cu o palmă peste fund și cu un “treci în casă” rostit chiar în momentul în care l-am zărit pe tata intrând pe ușile mari ale magaziei.

Se deschideau zările împroșcând lumina roșiatică a gerului, cum se deschideau mările pe timpul lui Moise, așa își închipuia Gheorghe începutul acelei ultime zile în penitenciar, căci nu existau ferestre de la care să poată să vadă vreun crâmpetei de lumină, oricât de mic, de neînsemnat, care să-l facă să păstreze legătură cu cerul. Dincolo de poarta închisorii, nici urmă de splendide arcade roșiatice, doar un cenușiu la fel de posac și de umed ca și zidurile sumbre din spatele porții, lăsându-i senzația că încă este prizonier. Pe atunci avea patruzeci și patru de ani. Purta o căciulă din blană de oaie și un cojoc vernil din piele, căptușit pe dedesubt cu aceeași blană gălbioară, călâie la pipăit ca un aluat dospit, protejând trupul de asprele porniri ale iernii.
Acasă era tot acasă, așa cum lăsase totul înainte să fie închis, cu deosebirea clară a chipurilor mai oțărâte ale fetelor. Singurul băiat, Gelu, și cel mai mic, îi sărise în întâmpinare bucuros strigând: “Tuțule!”. S-au adunat cu toții în jurul lui așa cum se adună copiii în jurul pomului de iarnă și fiecare îi sărea de gât, încercând să-l țină cât mai mult pentru sine. Lipsea ceva ce nu reușise să cuprindă în vâltoarea acelor clipe, dar se uita bănuitor la Eugenia, așteptând de la ea, parcă, să-i mărturisească ea ce și cum anume îl nedumerea. Dintr-o dată se lumină: “Da’, Geta? Unde e Geta?”

– Cum îți permiți femeie să lovești copilul ăsta așa? Ce necaz mare ți-a făcut?
– Da’ cum îți permiți dumneata să te iei de mine, cine ești și cu ce ocazie mă iei la rost?
Getuța nu avea mai mult de trei ani și jumătate. Se obișnuise așa de mult să strige “la’te”, încât atunci când îl zări pe Gheorghe, tot așa strigă:
– La’teeee! apoi fugi către el.
Gheorghe se cutremură. Se lasă pe vine și desfăcu larg cojocul gros. Fata îi sări în brațe ghemuindu-se ca un miel rătăcit, revenit în sfârșit în sânul cald al casei copilăriei. Gheorghe petrecu fețele cojocului gros peste trupul înghețat al fetei lăsându-i afară numai scăfârlia, și ridicându-se cu aceasta în brațe spuse simplu:
– Eu sunt tatăl ei!

Eugenia nu fusese neapărat bucuroasă de revedere. Doar Getuta zburda de la o soră la alta, îmbrățișându-le, bucurându-se precum un om bogat de scumpa agoniseală, cercetând încăperile ce-i păreau mai frumoase acum, minunându-se de sărăcia ei ca de o comoară neprețuită.
Copila creștea și de câte ori se uita la Eugenia și-i întâlnea privirea gânditoare întoarsă înspre ea, o presimțire urâtă îi luneca în suflet și-o făcea să vorbească iute, îngânând aceeași rugăminte ca pe unicul vers al unei doine de jale: “ Mamă, să nu mă dai , mamă!” și apoi fugea spre ulicioară ca să mai uite.
Când împlinise șapte ani, Eugenia îi prinse târna în spinare și o trimise alături de cei mari la cules de zmeură tocmai în inima sacră a muntelui. Numai așa, cu agoniseala strânsă după zmeură, reușea să-și cumpere două, trei hăinuțe, ca să aibă ce îmbrăca la școală. Apoi, iarăși “ Mamă, să nu mă dai, mamă” căci privirea mamei tot mai iscoditoare devenea.
– Tocmai ce ne întorsesem dintr-o călătorie din satul Buștenari, de la Burchinesti, neamuri îmbogățite de pe urma comerțului cu vinuri, țin minte, parcă văd, aveau niște beciuri imense, pline de butoaie zdravene, așezate sub bolțile întunecoase. Și acolo a vrut să mă lase, dar m-am rugat și m-am tot rugat și până la urmă am înduplecat-o. Eh, mama a greșit mult față de mine, dar eu tot o iubesc fiindcă e mama, Dumnezeu s-o ierte, acolo unde e.
– Și? Mai spune-mi, intervin eu, era adevărat ce vorbea lumea pe atunci? Se zvonea că bunica îl avea pe necuratul.
– Nu, ce prostie! Nu știu cine a inventat vorbele astea, păi dacă era așa, nu eram și noi bogați și nu aveam și noi noroc pe lume? spuse nedumerită… că toți am fost oropsiți. Dar știam de zvonurile astea și îmi era urât de câte ori mă uităm spre casa lui Fugărici. Era așa de dărăpănată că mereu mă mirăm cum de mai șade în picioare. Și de acolo cică l-ar fi luat mama pe ăla urât, după dispariția lui Fugărici, care l-ar fi avut la rândul lui. Și mai știu că Fugărici se ascundea într-o groapă săpată de el, acolo în casă, și de câte ori era urmărit, se băga sub pamânt câteva zile până ce trecea pericolul. Atâta știu, dar tare urât îmi era. Când m-am făcut de cincisprezece ani, revine mama, tot a scăpat de mine când m-a dat lu’ taică-tu să mă mărite, s-a bucurat că era singur la părinți și avea o țâr de casă… și m-a distrus pentru tot restul vieții, că nici nu mai știu de unde mai sunt.
– Era aspră cu voi? Vă bătea? mă interesez eu.
– Cine? Mama? Doamne, uite aici țineam făcălețul pitit, și îmi arată brațul drept ca și cum ar fi avut pitit un făcăleț sub mânecă. Dacă se întorcea de la lucru și nu găsea toate alea făcute, era vai și amar de capul nostru. Nu exista fir de iarbă care să nu fie smuls dintre pietrele cu care era pavată curtea. Și erau așa de curate că puteai să pui mămăliga peste ele și să mănânci de pe jos.
Mama povestește totul cu un soi de mândrie copilărească în timp ce eu dau timpul înapoi și cu ochii inimii și ai minții încerc să reconstruiesc trecutul după mărturisirile ei, atât cât își mai aduce aminte. Îmi vor rămâne câteva imagini întipărite pentru totdeauna, și-n timp ce mama se tânguie din nou “Eh, mama a greșit mult față de mine, dar tot o iubesc…” eu mă gândesc la copila de demult ce alearga desculță peste cimentul rece al lăptăriei, strigând neîncetat un singur cuvânt, cel mai drag al copilului, de când este pus la pieptul măicuței pentru prima oară…. “ Lapte, lapte!”

Pomul

 

Pomul își oftează încet ultima frunză,

 Ultima amintire,

 Cu ramuri gene înspre cer întoarse,

 Tăcere și mâhnire.

 

 O ceață deasă, ranchiunoasă

  ‘i-nvăluie mâhnirea,

 Abia se vede pomul nostru,

 Jelind iubirea.

 

 La ce bună toată așteptarea

 Ca să-i răsară muguri noi…

 Nu! El vrea să moară acum, aici cu ele

 Să putrezească în noroi.

 

 Nu-i nimeni să se-ndure

 Să-i taie suferința?

 De la rădăcină

 Să-i spulbere ființa!

 

 -Dacă s-ar aduna toți norii?

 Dacă stăpânul cu puterea lui mare, m-ar trăzni?

 Cu pulberea cenușii mele,

 Le-aș înveli…

 

 Ah, uite că vine!

 Tăietorul de lemne vine înspre mine.

 Cum să mă țin, mai falnic?

 Ori gârbovit spre vine?

 

 Nu mai am timp de-acum,

 Vreau doar, de m-ar tăia

 În zeci de așchii sfâșiat

 Ca frunze ce m-au îmbrăcat

 

 Așa aș reuși să mă împart în bucăți,

 La fiecare

 Cu ultima suflare,

 Le-aș da o sărutare.

 

 Unde fugi? Staaaai!

  Nu vezi că nu sunt viu?

 Spre tăietorul cu barda în spinare,

 Ce fluieră spre codru a pustiu.

 

-Te dai atât de special! Hm!

 Uită-te în jur că toți suferim ca și tine!

 E plină ochi livada

 De splendide ruine

 

 Dar altele -o să vină..

 Ia, bătrâne, îți împrumut o țigară,

 Așa sunt toate,

 Făcute să te doară!

pomul

 

Poftește! Ia și un pahar,

 Las-o dracului de supărare, încotro s-apuci?

 Vrei să mori? Atunci poftim:

 Îți doresc să te usuci!

 

 Hai, dă-l pe gât, nu te uita!

 Ce? Crezi că frunza,

 Crezi că dumnealor de jos,

 Dacă o clipă ar putea

 Să dea timpul înapoi,

 Nu s-ar agăța de noi?

 

 Dacă barda ar putea

 În bucăți te-ar spinteca, îți spun eu!

 un prun bețiv, un guraliv,

 că viața e făcută în termenii altei judecăți

 

 din dureri pe care să le trăiești

 și fericiri să le jelești !

 

 

 

 

 

 

Scrisoare de ziua ta

Aveam în gând să îți trimit
O poză cu mușcate bătrânești,
Păstrată-ntr-un volum de poezie,
Furat demult, din rafturi cu povești

Le-ai fi privit întâia oară astfel,
Cu gesturi ne-nțelese-ntorcând fotografia
Ce-avea să-ntoarcă anii într-o clipă
Născând din nou copilăria.

Ai fi lăsat deoparte amintirea,
Spre geam tăcută să te-ndrepți,
Privind în gol de la fereastră
Spre chipurile tinerești

ale mușcatelor ce-mbracă
Terasa casei tale în brâie curgătoare
Și -n splendide culori cârciumărești
Cu franjuri din flori vii, cățărătoare

Vor ofili și-aceste flori
Ca toate duse, celelalte,
Ce-au străjuit sub case în loc de subțiori
De palme tinere sădite, așa de pline de speranțe…

La rându-ți cu mișcări de toamnă
Ce gândul spre trecut te-mbie,
Vei prinde-n poza timpului de-acum
O tânără fotografie
………………………………………..

Și -aveam de gând să-ți scriu pe spate,
Căsuța noastră cu vitrină…cu mușcate…
Dar poza asta, vezi, nu-i chip să o primești,
Căci eu sunt cartea ce-o adăpostește,
Strivită între rafturi de demult,
Acolo ai s-o întâlnești.

Și-acolo-n spatele vitrinei
De-ai sta pe rând să îi privești,
Două surori cu alți doi frați
Alăturea privind mușcate bătrânești.

7769643f2b2ac90b998ff52b272000b7

Resemnarea

Nici măcar nu ştiu dacă e bună sau rea

Şi  resemnată în prezent, gândesc desigur

Despre mâine ca despre-un timp indiferent

 

Ca despre lună în miez de mare

Ea nu se resemnează oare?

 

Şi marea sortită veşnic unui hău

Nu se mai satură de rău?

 

Ori stânci ce sfarâmă în vânt

Al resemnării aspru gând

 

Ori soarele profan cum muşcă din gheţar

Să-şi spargă vene de cleştar

 

Şi toamna asta deşelată

Cum din galactice culori

În lungi furouri înveşmântată

Se lasă pradă unui dor

Şi-atât de iute dezbrăcată…

 

Resemnarea

Nici ea nu ştie de unde vine şi încotro să apuce

Eternelor neîmpliniri

În braţele de doică-nţeleaptă

La sânu-i rece să le culce

să nu crezi

Te iubesc…
Dar să nu crezi că m-aş mai întoarce la tine vreodată
Chiar de mi-ai cere asta prin absurd,
Pentru că, vezi tu… iubindu-te, am devenit alt om
Cu alte principii şi priorităţi diferite
Cu o lume cu totul şi cu totul nouă, necunoscută mie,
În care tu m-ai remodelat în fiecare zi cu absenţa prezenţei tale.
Într-atât de tare m-am obişnuit cu tine aşa,
Că pot să te simt ca o îmbrăţişare peste corpul meu
Iar dacă jocul fatalităţii s-ar interpune între mine şi tine într-o zi
Şi atunci ţi-ai deschide cu adevărat braţele pentru o reală îmbrăţişare
chemându-mă aproape
Eu nu mi-aş mai recunoaşte lumea şi m-aş întoarce din drum
Te-aş renega ca pe un străin
mi-aş trece braţele în jurul mijlocului şi te-aş strânge
te-aş strânge…

daria-nepriakhina-262667

Frate

 

Acolo e un câine care latră mereu
Şi nu de foame latră, ci de singurătate
E mare şi fioros, îmi dau seama după lătrat
Ce urcă-n lungi ecouri peste tristeţea unui gard înalt

Dacă s-ar deschide poarta cumva
Fix în momentul acesta,
Fix în momentul acesta…
Şi ne-am privi unul pe celălalt faţă în faţă
Sunt sigură că-n loc să muşte, dulăul m-ar lăsa în pace
M-ar recunoaşte după aura-mi stingheră ca pe-un frate

vladimir-kudinov-12762

De la o vreme

 

De la o vreme simt o oarecare pierdere în mine,

Deopotrivă cum percep un oarecare soi de câştig

Îmi place acum să tac

Cum vreau de mor să strig

 

De la o vreme nu mai sunt eu cea care decide

Pentru felul în care mă port sau vorbesc

De bună seama ştiu că-s rea

Cu buna creştere nu mă tocmesc

 

De la o vreme apreciez că e cel mai bine să rămâi anonim

Sorbind fără chip dintr-un ceai englezesc

Să mor chiar acum parc-aş vrea

Cum veşnic aş vrea să trăiesc.

592e60cd883f5db2db94b3bfff1709d9