Marele suspin

Fratelui meu iubit,
Tu, care mi-ai vândut copilăria
Și care astăzi mă privești cu dezinvoltura viermilor
Secretul tău este în siguranță cu mine
N-am să spun nimănui ce canalie ai fost
N-am să mă mărturisesc nici la sfânta spovedanie
Pentru ce să dezvălui păcatele altora?
Am spus totuși cuiva, demult,
Aveam nevoie sa fiu compătimită,
Dar un vierme la fel de mare ca tine mi-a vândut tinerețea

Reclame

Deunăzi

Mi-am băut mințile deunăzi
Și m-am culcat cu primul necunoscut
Care mi-a ieșit în cale
Apoi, am mâncat pâine și carne pe săturate pentru prima dată după mult timp
Când am ajuns acasă nu am spus soțului meu nimic
Mi-ar fi fost prea teamă că ar fi putut să mă ierte

Epilog

Mă tem că trebuie să pleci
Căci inima îți bate-n altă parte,
N-ar fi cinstit să zăbovești
Acest păcat ți-ar fi de moarte

Nu sunt eu omul ce-l dorești
Acel romantic visător
Pe-a lui iubire o cerșești
Ascultă, auzi? Eu sunt nemuritor!

Azi eu nu te mai rog,
Tu nu-mi spui „te implor”
Se scrie singur un epilog
„Nimic nu e întâmplător!”

M-a părăsit

M-a părăsit iubitul meu
Cu inimă de zeu,
Mi-a spus că sunt într-o permanentă căutare
De soare,
C-ar fi mai bine să mă regăsesc
Fiindcă greșesc
Și c-ar fi preferat mai bine să moară
Decât privirea mea să-l doară
Că ar fi vrut așa de mult
Tot restul zilelor
Cu mine petrecut.
Adio alinări,
Adio îmbrățișări,
Adio poteci pe ape
Și sute de mustrări
Răspunsuri și-întrebări,
Adio promisiune de-nceput
„Eu n-am să uit!”

Sub cerul liber (final)

– Maica, nu te simti bine? Sa chem pe cineva?
Chiar atunci fata s-a încumetat sa ma priveasca în ochi. Privirea ei albastra întreba acelasi lucru “Sa chem pe cineva? Si daca da, pe cine?”
– Pentru ce sa chemati? le-am raspuns, ma simt mai bine ca niciodata, dar m-am rasucit pe calcaie, îndreptandu-ma spre capatul opus al terasei. Mi-am reluat locul în asternut . Totul ramasese neatins, urmele vechi asteptau sa fie reaccesorizate cu mine. Tineam coatele sprijinite de genunchi si obrajii mi lipisem de palme. Aceeasi priveliste mi se desfasura dinainte si pentru o clipa am vazut-o aievea acolo. N-am fost surprins decat de zambetul înghețat si de frivolitatea…
– De frivolitatea cui, domnule Achim?
Nici nu bagasem de seama cand se asezase langa mine, of Doamne, aceiasi ochi albastri spintecatori cu care ma luptasem fara încetare zi dupa zi, zadarnic, caci ma simteam absorbit de ei ca de doua gauri albastre înlăuntrul carora isi avea lăcașul vatra neagra a celor mai adanci nebuloase. Mi-a oferit un pahar cu apa, am refuzat-o politicos spunandu-i ca nu-mi era sete. Mi-a spus ca îi pare rau si ca nu-si dorea decat sa o iert, că intentiile ei n-au fost malitioase, dar ca înțelege ca au fost jignitoare pentru mine si ca cel mai bine pentru noi ar fi ca eu sa renunt, si-am renuntat desigur, caci imi era dor de vechea mea viata, desi stiam ca nimic nu mai avea sa fie la fel.
– Sunteti bine, domnule Achim?
– Fireste, fireste ca sunt, am încuviințat si-am dat totusi pe gât lichidul din pahar. Nu era apa, ma pacalise, fireste..
Am simtit-o atat de aproape, parca voia sa ma atinga din nou, neîndrăznind totusi, asteptand ca mai înainte eu sa adorm, avea atat de multa rabdare, iar pe mine ma prindea repede somnul. Ma lipeam de tăblia patului încercând sa-mi protejez trupul de prezenta trupului ei, apoi cadeam într-un somn adanc sperand ca dimineata sa fie totul in ordine, dar cand coboram pentru micul dejun, îi intalneam de fiecare data zambetul satisfacut si-mi reaminteam ca de fapt, totul putrezea în dezordine si imoralitate.
– Mai toarna-mi din chestia aia, am rugat-o uitandu-ma in gol. “Serveste-te, Gabriel, am facut-o special pentru tine, o sa-ti dea energie toata ziua iar la noapte o sa dormi iarasi ca un pui, eu am sa ma întorc tarziu, azi am de gand sa zbor” imi soptise aproape si-mi sărută urechea înainte sa plece. Mama cobora intotdeauna ultima si intreba de fiecare data de Miruna ei cea draga. Era tare mandra de ea, singura care îi mostenise albastrul incandescent al privirii, privire in care nu era loc pentru cafeniul sters al ochilor mei caprui. “Sa nu pleci nicaieri pana nu-mi uzi gradina, se anunta arsita mare azi, Gabriel, nu ma uita, te rog!”apoi disparea din decor lasandu-ma de unul singur sa meditez la necazurile mele. Veronica ma astepta in curte sa ma cheme la joaca, vacanta era in toi si vara imi parea nesfarsita. Udam in graba afurisitele de flori si toata aleea pana la poarta, botezand cu furtunul si zidurile casei si gardul si pe un alt Igor care o lua la sanatoasa si se ascundea iute in veranda de unde iesea tata triumfator tinand pusca de vanatoare intr-o mana cand eu tocmai ma pregateam sa dispar. Veronica isi ridicase un colt al rochitei morfolindu-l între buze. Palariuta ii cazuse pe spate si panglica ii statea înnodata peste gat. Zambea stirba si imi facea semne disperate sa ma grabesc. Tata ma ajunse din urma si imi puse o mână grea pe umar, stavilindu-mi evadarea.
– Unde arde tinere? Ai uitat ca azi avem partida?
A fost ultima data cand am vazut-o pe Veronica, pentru că in ziua urmatoare nu si-a mai facut aparitia, nici in urmatoarea si tot asa, dat fiind faptul, asa cum am aflat ulterior, ca familia ei se mutase in Anglia. Tata imi rapise ultima noastra aventura impreuna. Intors acasa dupa partidă, stors de oboseala si de spaima, mi-am târât trupul inapoi sus pe scari, dornic sa scap de bubuiturile care-mi facusera franjuri urechile in ajun, am fost intampinat in capul scarilor de catre Leonard, fratele mai mare care m-a abordat asa:
– Ai habar pe unde umblă haita aia de soră-ta?
Am tresarit in sinea mea si m-am bucurat ca nu e prezenta, m-am prefacut cu greu sa par lipsit de entuziasm si am dat din umeri ca nu. Ochii cenusii ai lui Leo ma spintecau până pe sira spinarii, macelarindu-mi fiecare vertebra. Imi dadu un ordin scurt:
– Daca vine la tine, spune-i ca o astept.
L-am privit din urma cum coboară treptele mirându-mă ca nu lasă găuri în ele ori cum de mai rezistă balustrada, asa de furios îmi parea si nu înțelegeam de ce.
Miruna nu si-a facut aparitia în acea noapte si-am coborât dimineața fluierând, cu pofta de viata si de mancare, ca un cuceritor.
Tata statea pe un scaun si își tinea chipul rezemat în palme, mama privea absenta, iar Leo vorbea cu Igor de parca ar fi vorbit cu o persoana. Miruna nu se mai întorsese si nu avea s-o mai faca vreodata. Petru, fratele mai mare al Veronicai nici el. Pierisera amandoi în timp ce se îndreptau cu automobilul pe drumuri prapastioase. Masina sarise in gol mai bine de o suta de metri, prabusindu-se de stanci ca o jucarie neînsemnată sub cerul liber.
Am ramas asa incremeniti nu stiu cat, dar stiu ca la un moment dat, mama s-a ridicat si mi-a spus ca si in ziua precedenta “Gabriel, sa imi uzi florile, nu ma uita!”
– Haideti! Am facut ceva de mâncare!
Am dat sa ma ridic si nu stiu cum am ajuns pana la usa. Acolo ma priveau ingrijorate veterinara si tanti Aurora, deformandu-mi filmul si firul amintirilor. M-am asezat pe pat si am cazut într-un somn adanc in care se facea ca tata ma forta sa impusc o pasare in zbor si-n care eu am impuscat cerul albastru gandind ca astfel am sa salvez pasarea de la pieire, lipsind-o astfel de vazduh.
Cand m-am trezit era aproape noapte. Pe masa existau ca noutate cateva borcane cu dulceata si un pahar gol alaturi de cateva folii de medicamente. Nu-mi aminteam sa fi luat ceva in afara de paharul acela de tarie si mi-am rotit privirea prin veranda in cautare de alte detalii. Am ramas teribil de surprins cand am vazut-o dormind in fotoliu. Am asteptat sa treaca o vreme si-am inceput sa fac zgomot din adins ca s-o trezesc. M-am dus afara si-am lasat usa deschisa dupa mine, dandu-i de inteles ca nu-mi doresc apropierea. Numai ca ea a inteles altceva si a venit langa mine aprinzandu-si la randu-i o tigara.
– Imi pare rau pentru sora dumneavoastra, a vociferat indoliata. Tanti Aurora mi-a povestit de accident. Acum va inteleg atitudinea, a mai gangurit.
M-am intors catre ea si i-am zis cam in ras:
– Nu intelegi nimic si nici nu e nimic de inteles. E tarziu acum, o sa ma retrag. O voiam plecata. Brusc imi displacea din nou aparitia ei. I-am surprins dezamagirea si i-am intuit muscatura cruda a buzei inferioare incercand sa taca, poate sa nu planga. A dat sa plece si m-am relaxat slobozit. Am tras ultimul fum, am aruncat chistocul in puzderia de flori albastre de nu-ma-uita si mi-am adapostit mainile in buzunare. Cerul era ingaurit de focuri instelate. Un falfait de aripi imi dadea de veste ca pasarile noptii inca mai zburau vii sub cerul liber.

Sfârșit

Sub cerul liber (5)

Gelu ma privea acuzator din celalalt capat al biroului si astepta. Astepta cu nerabdare cateva explicatii din partea mea, nerabdare transformata in agitatie, consecinta a tacerii mele. Imi tot dadea tarcoale prefacandu-se si scufundandu-se la propriu printre dosarele mele doar ca sa fie bagat in seama, ca un sinucigas mincinos dornic sa fie salvat.
– De ce nu ma intrebi direct? i-am zis.
– Ce sa te intreb direct? imi raspunse rusinat.
– Se citeste pe toata fata ta, Gelule, i-am reprosat.
– Aha! Asadar recunosti ca te macina faptul ca nu mi-ai spus nimic pana acum.
– Ce sa-ti spun, mai omule?
– Cum adica ce sa-mi spui, pai ce voiai sa-mi spui, fireste…
– Esti copil, eu nu voiam sa-ti spun nimic, am spus doar ca pari nerabdator sa afli ceva de la mine.
– Si de unde ti-ai fi putut da seama de asta, daca nu tu insuti ai fi avut mare nevoie sa-mi marturisesti? Deci? Cum e?
– Cine?
– Aha! O persoana!
– Ce?
– Nu incerca s-o dai la-ntors!
– Eu?
– Nu, ea!
– Care ea?
– Veterinara, ma magarule, veterinara! Femeia cu care locuiesti de mai bine de un an si de care eu n-am stiut absolut nimic, pentru ca da, prietenul meu cu care imi impart viata zece ore pe zi a catadicsit sa nu-mi spuna o iota. A trebuit sa aflu de la altii.
– E o prezenta indezirabila pentru mine, n-am stiut ca trebuie sa-ti spun. Si ocupa doar o camera din casa, am vazut-o asa de rar incat nici nu mai stiu cum arata.
Gelu se arata calm dintr-o data. Isi puse mainile in solduri si ma privi aproape dezgustat.
– Achime, pe tine mai ca-mi vine sa te cred. In fond nu esti degeaba poreclit asa cum esti poreclit. Alegi sa traiesti intr-o veranda nenorocita de cinci metri patrati cand ai la dispozitie o ditamai casa, nu primesti pe nimeni la tine in afara de baba aia pentru care esti in stare sa rupi avioane, nu pleci niciodata decat pana in gradina si nu vorbesti nici macar cu propriul tau caine, ei bine eu cred ca ma pot considera un adevarat norocos.
– Ce faci, Gelule, imi tii lectii de morala?
S-a intors insa catre biroul lui fara sa mai zica nimic. De data asta imi parea cu totul suparat. Termenii in care ma descrisese erau adevarati, iar eu cu luciditatea mea imi recunosteam din plin toate acestea. Imi dadeam seama ca eu eram cel indezirabil pentru toata lumea, se gaseau prea putini insi care sa-mi acorde totusi insusiri conturate de-o lumina mai blanda, dar aceia nu-mi vorbeau niciodata, pur si simplu ma evitau, nedorindu-si de fapt contactul cu mine asa cum, cu atat mai putin imi doream eu vreun soi de corespondenta cu ei. Prietenia cu Gelu se racise treptat. De fapt imi aruncase cu alta ocazie un “nici nu te mai recunosc” de care m-am simtit aproape mandru pe moment, atat de vanitos ma transformasem. Intr-o lume in care totul cere implicare pana la volatilizarea propriului ego, in pofida purtarilor generale omenesti si in virtutea celor constienti de acest adevar, eu alesesem sa nu ma mai implic deloc. Caci toate imi pareau desertaciuni amare si existenta incepuse sa insemne atat de putin lucru pentru unul ca mine. As fi preferat cu indarjire sa-mi pot trai existenta intr-o singura zi asemenea vietii unei afurisite de efemeride. Dar ma taram bont ca un vierme printr-un lung sir de tuneluri obscure ce reprezentau clar zilele mele.
N-am mai zabovit caci imi spusesem in gand ca poate e momentul sa fac un pas inapoi. Daca as fi ales invers, sa-l fac inainte, m-as fi dus sa vorbesc cu Gelu. Era atat de necajit incat nici n-a realizat ca plec de tot, inchipuindu-si ca ies pesemne la o tigara. L-am salutat si mi-a raspuns cu “pleaca, ma…”. M-am gandit pe drumul de intoarcere daca imi trebuie ceva si tot eu m-am gandit ca nu. Cu toate astea m-am oprit sa-mi cumpar ceva de baut, cateva racituri, si ceva bun pentru tanti Aurora. Igor ma astepta la poarta si ma privea surprins de parca nu m-ar fi recunoscut. Vedeam bine pe fata lui ca e nelamurit in legatura cu adevarata mea identitate. L-am strigat ca sa-l linistesc si cainele a inghitit un schelalait ca o incuviintare. Si-a uitat insa foarte repede nelamurirea si a inceput sa dea din coada pe langa sacosa. Cum nu-i cumparasem nimic, am scotocit in plasa si am rupt un carnat Trandafir in doua. I-am oferit jumatatea si l-am lasat in urma s-o adulmece. Am mers incet, de parca nu mi-as fi dorit sa ajung. La ora aceea ma simteam ca un intrus in propria curte. Lumina era alta, fosnetul diferit, culorile erau sterse si zapuseala in toi, semn ca in “furnicar” se muncea. Habar n-aveam cat adevar graiesc si dupa ce-am parcurs poteca serpuita ce imi ducea pasii dinaintea intrarii m-am lamurit pe de-a-ntregul. Veterinara, pe care brusc mi-am dat seama ca nici nu stiam cum o cheama, statea tolanita pe locul in care nu mi-as fi imaginat vreodata sa vad pe altcineva tolanit in afara de propria mea fiinta. S-a speriat asa de tare in clipa in care m-a vazut incat am crezut ca o sa lesine. A sarit de nebuna, ca o caprioara infricosata, a varsat ceasca din care se servea, si-a trecut mainile prin par incercand sa para cat mai normala privind incontinuu canapeaua de pe care tocmai se ridicase, implorand-o parca sa o ierte pentru nesabuinta si indrazneaza, toata scena petrecandu-se ca si cum nimic nu ar fi avut legatura cu mine. Cu alta ocazie as fi fost dezgustat, probabil as fi alungat-o si i-as fi spus calm sa-si faca bagajele in vederea unui alt aranjament… cu alta ocazie. Acum insa, nu-mi explicam nici eu in ce fel, dar nu ma simteam revoltat deloc. M-am decis sa o scot din incurcatura si am intrebat-o dupa o oarecare tacere:
– Ati pierdut ceva?
– Eu… tanti Aurora, baiguise indecisa, incercand sa-si explice prezenta mai mult prin gesturi.
– Cum? Nu-mi spuneti ca v-a cerut ajutorul!
– Nuuu! Nicidecum! raspunse negand ingreunandu-mi misiunea. Eu doar am coborat si dumneaei mi-a cerut cheia si a vrut sa faca dulceata..
Chiar atunci veni in prag si Aurora, tinand in maini un cos plin cu coacaze negre si rosii laolalta. Mirata, imi vorbi in stilul ei characteristic:
– Ce faci maica, aici?