Un anotimp

De vreme ce la ușă-mi bate,
Un anotimp ce sluga-și vinde
Văzându-și sacii cu merinde
În bezna pivnițelor mute,
Mi-e clar că tot și tot mai multe
Aranjamente cad.

Pe când nimicul îl săvârșesc
Mă văd silit în gând de-o taină
Să-i dau crezare, s-o-mpărtășesc,
Dar să-i răspund acestei vrajbe
Nu pot decât cu altă vrajă,
Aceeași de-o trăiesc.

Putere n-am să cred în toate
Neprihănirile cerești, dar pot zări pe rând cum totul
Se spulberă în cete albe, în fulgi de gheață, în povești.
Aceasta-i soarta, biată slugă alungată,
De-un anotimp ce bate-n poartă.

E seară

E seară.
Un greier îmi cântă-n casă,
Ascuns printre ghivece cu flori proaspăt intrate
În păcate, în camere cu geamuri mici și calde.
Nu-i casa mea, nici ale mele verzi mușcate
Nici al meu greier,
Sunt toate ale anotimpului ce-mparte frunze moarte
Cum după o iubire mare, împarți suspine
Visând la rozele de altădată ce scutură acum petale,
Oftând înlăcrimate,
E noapte.

Blonda de la geam 39

Intră peste ea în baie. Beti se pregătea tocmai atunci să intre sub duș. Din fericire, nu își lepădase capotul de baie și când îl văzu cu câtă uimire o privește în clipa aceea, ca și cum prezența ei în baia respectivă ar fi fost un lucru total de neînțeles pentru mintea lui, mimica lui aproape că o făcu să râdă și se urî pentru asta și îl urî și pe el și mai tare pentru că reușea să aibă efectul ăsta asupra ei. Nu avea de gând să-l ierte pentru vorbele rostite pe plajă și în nici într-un caz nu ar fi vrut să-l ierte atât de curând. Judecând după figura lui, ai fi zis că stătea să plângă, mai ales după nefericitul schimb de replici de la care nu trecuse decât o singură noapte. Acum era dimineață și el abia sosise, cel mai probabil dormise pe plajă sau în mașină și Beti se oftica în taină, fiindcă nu voia nici în ruptul capului să îl știe suferind. Era tras la față și avea cearcăne adânci și pentru o clipă, din nou, slobozită de alte rețineri, ar fi vrut tare mult să se apropie de el și să-i mângâie obrazul, să-i spună că-l iartă și că știe că nu a vrut să îi facă rău cu cuvintele alea, știind că mai repede ar fi preferat să se tortureze singur decât să o facă pe ea să sufere în vreun fel. Cu toate astea, nu putea să renunțe atât de ușor la supărarea ei, mai ales că momentul o rănise cumplit și îi revenea permanent în minte, alimentându-și singură convingerea că el voise în mod intenționat să fie rău și că aceea nu fusese tocmai o simplă scăpare nevinovată. Beti reflecta pe această ultimă presupunere, în timp ce își mușca buza de jos și dădea perdeaua de la duș de o parte ca să se strecoare înăuntru. Se gândi, de asemenea, la faptul că aceea era ultima zi petrecută acolo și că ei nu apucaseră încă să discute nimic. Probabil că el aștepta ca ea să inițieze discuția, temându-se să nu fie, iarăși, el mărul discordiei, închipuindu-și, pesemne, că ea nu voia să fie tulburată în vreun fel tocmai în zilele acelea, cu toate că Beti crezuse că o siluise acolo, tocmai ca să lămurească chestiunea aceea atât de stringentă care îi privea pe amândoi deopotrivă. Gabriel era un om slab, în ciuda aparențelor și prefera să amâne deznodământul, să fugă de responsabilități și să se ascundă, decât să dea piept cu problemele, găsind cât mai repede soluții. Și cine știe dacă Gabriel, care cunoștea cel mai bine detaliile acelei povești, nu era el însuși în totalitate convins de imposibilitatea rezolvării acelei situații. Fiindu-i la rându-i teamă de o astfel de posibilitate, tăcuse ca muta atâtea zile la rând, prefăcându-se. Oare de ce făcuse asta? În fond, nu trebuiau lămurite cât mai urgent lucrurile astea care le afectau în așa mare măsură existența, măcinându-i pe interior? La urma urmei tot ceea ce ar fi putut să fie mai rău se petrecuse deja; șocul inițial al aflării acelei teribile vești. Mai rău de atât, ce ar mai fi putut fi? Ca și cum ai afla că, de pildă, ți-a luat foc casa, înțelegând odată cu vestea asta, că nu mai există nimic, niciun lucrușor care ar mai putea fi salvat, din moment ce casa a ars din temelii. În zadar te mai gândești, casa e arsă și tot ce poți să faci e să-ți sumeți mânecile și să te apuci să construiești alta din nou. Așadar, asta trebuia să facă și ei, să-și reclădească relația cumva, în așa fel încât să o ia de la capăt. Uneori, ceea ce se naște ulterior unui astfel de eveniment, se dovedește a fi chiar mai rodnic, și tocmai pentru că sfârșitul s-a dovedit a fi unul atât de năucitor. Asta te împinge cumva, să-i demonstrezi sorții că nu te-ai lăsat învins, ci, că dimpotrivă, ai triumfat, așa cum altfel, poate că n-ai fi făcut-o niciodată. E știut faptul că cei mai greu încercați s-au dovedit până la urmă cei mai bravi biruitori. Înțelegea și avea să se servească de asta.

Blonda de la geam 38

Își contemplă imaginea propriului chip reflectat în ecranul telefonului. Fiecare cută și fir de păr de pe față le putea vedea în lumina aceea mai deslușit decât dacă s-ar fi privit într-o oglindă. Figura îi trăda suferință, mai ales că stătea aplecat peste telefon, cu degetele cele mari pregătite să apese literele de pe tastatură, gravitația adâncindu-i trăsăturile și mai mult. Lipsit de inspirație, degetele îi rămaseră suspendate, fără să atingă ecranul care se întuneca la intervale scurte, reliefându-i iarăși trăsăturile și brusc se simți atins de un sentiment profund înălțător, ca și cum viața se strecurase din nou înlăuntrul vintrelor lui, făcându-l să renască după un lung răstimp de prăbușire. Aerul proaspăt să fi fost de vină sau poate că somnul cel lung și odihnitor, soarele prietenos al acelei dimineți de început de octombrie, cu atâta gingășie strecurat printre sălcii, mângâind parțial veșmintele lui și banca pe care se așezase ca să poposească o vreme acolo, sau toate astea adunate deopotrivă la un loc. Frunzele îngălbenite ale sălciilor se scuturau în lături, răsucindu-se ușor. De-a lungul lacului străjuit de o alee lungă, alte bănci își așteptau vizitatorii. La ora aceea, doar câțiva pescari populau zona, răspândiți în grupuri de câte doi sau trei în jurul lacului, păstrând distanța între ei, ca și cum fiecare ar fi avut propria sa baltă, propria casă, bine delimitată pe porțiunea aceea de lac. Cântec grosolan de păsări se auzea din desișul sălciilor, deși era impropriu spus cântec, de vreme ce sunetul acela semăna, mai degrabă, cu un zgomot foarte urât, asurzitor. Să fi fost niscai păsări înrudite cu gaițele sau gaițe întocmai, în tot cazul ceva fioros care îți zgâria inutil auzul la ora aceea la care, în general, predomina liniștea. Vara toată nu-și amintea să le fi auzit, decât odată cu plecarea acesteia. Larma grozavă stârnită în prezent, se datora, probabil, vreunui ritual tomnatic ce implica strângerea meticuloasă a proviziilor sau poate doar a faptului că prevesteau zilele urâte ce aveau să vină odată cu iarna. Înclină puțin telefonul, ecranul reflectând de data aceasta ramurile sălciilor, cerul și discul solar cu razele lui. Cu cât îl înclina mai mult, cu atât reușea să vadă mai mult din împrejurimi, dar le vedea de-a-ndoaselea, ca și cum le-ar fi privit cu capul atârnat în jos, precum liliecii. Deși peisajul i se oferea la discreție ochilor săi, era mai atras să-l cerceteze prin intermediul acelui dispozitiv, ca și cum ar fi fost mai captivat de realitatea înconjurătoare surprinsă acolo, identică totuși cu cealaltă reală din jur. Din când în când își întorcea capul în partea din dreapta, de parcă ar fi așteptat pe cineva să vină dintr-acolo, însă nu se zărea nimic altceva în afară de pescarii cei grași și buhăiți la față, cu burțile mari, ca bolnavii de ciroză. Lacul mirosea urât iar pe mărgini, din loc în loc, existau porțiuni năclăioase de un verde lăptos, mult mai decolorat decât nuanța închisă a lacului, un verde spumos ca un suc gastric consistent și cleios, eliminat parcă din adâncuri pe suprafața lucioasă a apei ca un rezid daunător adâncurilor, lăsat să plutească agățându-se de dig, înnegrindu-i cu timpul tot mai mult și mai mult împrejmuirea. Țevile de evacuare din supraplin stăteau acum căscate deasupra linului apei, cam la o palmă distanță, ca niște gurițe înfometate, mici și rotunde dacă le-ai fi privit din depărtare. Gândea că dacă ar fi fost pește s-ar fi sufocat în apa aceea întunecată, care nu lăsa niciodată să se întrevadă nimic dincolo de suprafața ei. Cât de îngrozitor de întuneric trebuia să fie acolo și cât de imposibil de supraviețuit. Mai mult ca sigur că el, dacă ar fi fost pește, s-ar fi lăsat cu dragă inimă agățat de acul unei undițe, prăjit mai apoi în uleiul încins al unei tigăi și savurat cu poftă în cele din urmă de gura urâtă cu buze groase și lacome și dinți stricați ai oricăruia dintre pescarii aceia. Un sfârșit la fel de înjositor ca însăși toată viața îndurată în străfundurile cele mai rele. Dacă ar fi fost rață însă, atunci cu siguranță că viața i s-ar fi părut mult mai idilică și i-ar fi plăcut necontenit. Mai venise și-n alte rânduri să-și clătească ochii în oglinda verde a lacului, dar nu-și amintea să fi remarcat până atunci apariția micilor lișițe cu cioc alb și penaj negru-cenușiu.
O clipă se gândi să mergă să cumpere o pâine și să le hrănească, dar îl opri gândul ca nu cumva să-și piardă locul ocupat de pe bancă, apoi, parcă din obișnuință sau din instinct, se mai uită încă o dată spre dreapta, pe drumul acelei alei dinspre care pășise și el mai devreme. Se consolă cu gândul că avea să existe o dată viitoare când avea să se prezinte în același loc pregătit așa cum se cuvine. Cât despre lișițe, nu păreau să fie deloc înfometate, ba dimpotrivă, păreau vioaie și binedispuse. Una din totatul unui grup de trei alerga iute, brăzdând firul apei cu pași repezi, pe o distanță de câțiva metri, decolând într-un zbor de câteva clipe, revenind mai apoi în picaj deasupra apei, înaintând cu mișcări ondulate ale capului formând un „s” plutitor care se unduia grațios și în tandem cu toate celelalte pe firul mătăsos al apei. Dar în scurt timp își părăsea iarăși formația, lăsând în urmă umbletul elegant și își întindea din nou aripile zburând în goană încotro apuca, pentru o nouă rundă însuflețită. Avea impresia că pasărea se comporta precum un câine, voios din cale afară la apariția stăpânului său, alergând de nebun prin bătătură, încredințat de faptul că în curând va primi și el un os. În stânga lui zări o femeie tânără care își plimba odrasla într-un căruț, fără să părăsească un perimetru însorit, unde sălciile erau mai răzlețe sau lipseau cu desăvârșire, fără să umbrească locul cu întinderea lor. Mai devreme femeia trecuse prin fața lui, apoi se decisese să rămână acolo, aproape de soare. O văzuse bine atunci, purta o sarcină nouă, destul de avansată, și în ciuda faptului că era cam scundă și se îngrășase peste măsură, era destul de feminină și de frumoasă.
Lătratul unor câini se făcea auzit din spatele gardurilor celor câteva case înșirate în semicerc, de o parte a lacului. Vântul se întețise treptat și cântecul grosolan al acelor păsări fusese înlocuit de un altul mult mai cald și mai încântător, iar soarele dezmierda de acum cu razele lui, fiecare părticică neagră a vestonului său, pe când frunzele se adunau tot mai dese la picioarele sale. Una îi căzu deasupra creștetului, făcându-l să zâmbească o clipă. Unul dintre pescari strănută din toți rărunchii, producând un zgomot straniu ca un fel de lătrat al unui animal ce părea să fie o corcitură dementă între un câine și un pelican. După o vreme zări câțiva copii trecând cu ghiozdanele în spinare, la fel ca pe vremea copilăriei lui, scurtând drumul pe acolo, sau bucurându-se pur și simplu de priveliștea lacului, emoție survenită concomitent cu desfătarea de a lăsa în urmă pentru un weekend întreg, pereții anoști ai sălilor de clasă de care li se va face dor abia mult mai târziu în viață.

Dinspre șosea răzbea tot mai des larma claxoanelor amestecate cu zgomotul motoarelor și din când în când cu cel al sirenelor de ambulanță, semn că, încet-încet, orașul se încălzea și el și stătea tot mai mult gata să fiarbă. Decise că zăbovise destul. Se ridică grăbit de pe bancă, îndreptându-se către același sens dinspre care venise. Ziua începea să își piardă din farmec. Prinse în treacăt vorbele unui pescar pe care îl lăsa de acum în urmă: „Nu mai vine dacă n-a venit până acum”. Se referea, desigur, la pește și nicidecum la o persoană anume, dar bărbatul cu veston negru își întoarse totuși capul, ca să fie sigur că nu fusese un apropo adresat tocmai lui. Pescarul își vedea însă nestingherit de treabă, aruncând cu un gest larg, firul undiței deasupra firului apei, luând mai apoi o dușcă dintr-o doză de bere așezată pe caldarâm. Descumpănit, omul nostru înainta acum lent, ca după o lungă istoveală. Sclipirea de fericire din ochi i se stinsese și îi căzuse deasupra pantofilor maro, impecabil lustruiți.

În care,

Există oameni care își cumpăra dulciuri pe care le pun mai apoi într-un sertar, consumându-le abia după o săptămână, o lună, un an sau uneori niciodată și există oameni (ca mine) care le pun într-un sertar și după cinci minute le mănâncă.

Sursă foto Pinterest

Blonda de la geam 37

În ziua a treia, pe când se pregăteau să-și strângă catrafusele de pe plajă, Gabriel își fixase privirea asupra ei, chestionând-o:
– Ce-o fi, fă, cu ai noștri de nu ne-au sunat deloc? S-o fi întâmplat ceva?
Beti răspunse surprinsă, ca trezită dintr-un vis:
– Vor fi așteptat să-i sunăm noi, în fond era de datoria noastră să-i înștiințăm ce și cum. Tu de ce nu suni?
– Ba te contrazic, mama mereu ne sună ca să știe cum am ajuns, dacă suntem bine… tăcerea lor chiar mă pune pe gânduri. Ia stai un pic, stai că sun chiar acum.
Sună o dată, de două ori. Zadarnic însă, căci apelurile rămaseră fără de vreun răspuns.
– Cine știe, o fi pe afară, doar o știi pe mama, nu-i place munca în casă. Ne-o suna ea când o vedea.
Gabriel își îndreptase privirea în direcția unui castel de nisip, pe jumătate dărâmat din pricina valurilor. Dar se vedea limpede că gândul îi era în altă parte. Fără să spună nimic, își duse din nou telefonul la ureche. De data asta apelul îi era destinat tatălui.
– Hai, Marcele, fi-ți-ar jaful de râs, răspunde odată la nenorocirea aia cu butoane lipită cu scoci.
– Lasă-i, tu, că sună ei. Ce-ți faci atâtea griji, deodată, pentru ei? Parcă e prima oară când nu ți se răspunde?!
– Fă, ești nebună? Să nu sune ei deloc?
Beti își lăsă bărbia în piept și după ce chibzui la un răspuns care să-l liniștească, își suflă câteva șuvițe de păr care îi intrau în ochi, proptindu-și buza de jos înainte.
– S-or fi supărat pe noi, de aia!
– Supărat, nesupărat, eu tot o sun pe tanti Cocuța s-o întreb de ei.
– Hai că ești culmea! De când ești, bre, așa de prăpăstios? Ș-apoi de ce să ne mai sune, parcă mai suntem copii!
Gabriel întoarse capul privind-o perplex:
– Auzi la ea! De ce să sune?! Păi cum de ce, fă? Să vadă dacă am ajuns cu bine, unde stăm, ce mâncăm, dacă e apa caldă sau dacă ne-am înecat. E clar, Beti, la câte griji îți faci, cred că tu ești aia străina, și nu m-ar mira, la cât sunt eu de bou, nu că aș semăna cu ei, Doamne ține-mă, dar e clar că tu ești singura cu aspirații în familia asta.
Cuvintele lui o loviră ca niște pietre. Sosise momentul mult așteptat, dar sperase în sinea ei că nu va fi unul atât de dureros, îngreunându-i sufletul cu o așa mare povară într-o singură clipă. În ciuda voinței ei, o podidiseră lacrimile. Gabriel își reproșă imediat lipsa de tact. Vorbele îi zburaseră din gură pe negândite. Dacă ar fi putut, și-ar fi dat singur o palmă. În loc de asta, îngenunche alături de ea cerându-și iertare.
– Iartă-mă, Yeti, am fost un prost… ca de obicei, doar mă cunoști.
Întinse mâna înspre obrazul fetei, încercând să-i șteargă o lacrimă. În acel moment, ea reacționă violent îndepărtându-l, spunându-i cu patimă:
– Nu mă atinge! Să nu îndrăznești să mă atingi.
Sări în picioare dintr-o mișcare, de parcă ar fi fost mușcată de un șarpe.
– Ticălosule! N-am să te iert niciodată!
– Beti… adăugă el stins, cu părere de rău în glas, dar fata se îndepărtase deja, gonită ca de un vânt năpraznic.
Gabriel rămase singur pe plajă. Soarele scăpăta spre apus și marea cea liniștită părea deodată însingurată. Cu Beti alături nu simțise asta nicio clipă. Era ca și cum, sufletul ei ar fi însuflețit deopotrivă sufletul mării. Acum părea doar o fantomă în căutare de odihnă, asemenea lui. Cuvintele rostite mai înainte, îl loviră abia acum și pe el. Își strânse cât putu fața între palme, privind în sus nemărginirea cerului, ochii săi blânzi și triști cerând îndurare. Nu-și amintea să se fi rugat vreodată cu adevărat, nici măcar în clipele lui grele.
– Doamne, cu ce am greșit? zise în taină, dar întrebarea nu incrimina prezentul, nicidecum. Era, mai degrabă, adresată celor trei timpuri existențiale atribuite omului: trecut, prezent, viitor. Prin minte îi alternau imagini cu ei, mereu împreună, la școală, la grădiniță, acasă, pe coclauri, în jurul mesei așezați lângă părinți. Își aminti chiar și o scenă în care Marcel venise acasă beat criță și el o mințise pe Beti că suferă de avitaminoză, că nu-și mâncase toate legumele la cină cu o seară înainte. Multă vreme după aceea, Beti lingea farfuria când avea în ea legume. Dintre toate imaginile vii care i se perindau prin minte, nu exista nici măcar una singură care să nu îi înfățișeze pe amândoi, inseparabili. Închise ochii și se lăsă cu spatele pe cearceaful rece. Acum nu mai auzea nimic altceva în afară de „ticălosule”, repetat la infinit. Câteva minute mai târziu, îl salvă telefonul ce vibra chiar sub spinarea lui. Suna în sfârșit. Era vocea mamei. Făcu un efort să răspundă vioi:
– Sărut mâna, mamă! Ce faci, bre, unde umbli? Mi-am făcut o mie de griji. E hai, nu știi cum trece timpul când te distrezi? Normal că am ajuns bine, păi ai uitat ce șofer ai născut? Apa? Pfoai de mine, e super, ți-aduc un borcan să-mi acrești ciorba. Cum unde stăm? La cinci stele, cea mai faină vilă de pe aici. Nu voia Beti, dar eu am insistat. Avem și jacuzzi, auzi bre, jacuzzi! Da’ noi ce să facem cu el? Cum de ce, nu știm să-l pornim, ha-ha. Hai, măi mamă, că glumesc, da’ numai cu partea asta. Mâncarea? E cam nașpa, abia aștept să mănânc o ciorbă făcută de matale. D-aia cu bulion de zarzăre. Marcelino, Pan y Vino, ce face, bre?

Blonda de la geam 36

Era ca și cum secretul acela nu s-ar fi strecurat între ei. Continuau de parcă totul nu ar fi fost decât o glumă spusă în treacăt, o bârfă auzită din vecini, o știre care te zguduie pe moment, dar peste care treci foarte ușor, fără să-ți afecteze mersul propriei vieți din moment ce aparent nu ai niciun fel de legătură cu ea. Oprești televizorul, închizi laptopul, apoi îți faci o omletă și o savurezi liniștit, sau treci mai departe la altele mai vesele, căci la ce-ți poate servi tristețea aceea apăsătoare pe care ai avut nenorocul s-o întâlnești? Însă o dai mai departe când se întâmplă să ți-o amintești, conversând cu alți cunoscuți, dat fiind faptul că ai rămas marcat, într-un fel, și consideri că trebuie menționată fie și numai ca să ștergi mai apoi din memorie definitiv urmele ei, ca în jocul de-a leapșa. În ciuda acestui fapt, nu era greu de observat că amândoi se comportau cu prefăcătorie, că dincolo de cuvinte, gesturi și fapte, amânau, de fapt, un deznodământ inevitabil: acela de a relua discuția din punctul în care fusese lăsată să plutească în derizoriu. Beatrice considera că era necesar să acționeze cu tact și răbdare și să-l lase pe el să inițieze orice altă discuție legată de acest subiect. Între timp, încerca să ignore, iar el o privea intrigat, conștient fiind de dreptul pe care Beti îl avea, ca și el, în aflarea adevărului care îi privea pe amândoi. Deși puțin credibilă, amânarea în sine a acelei chestiuni atât de importante pentru destinul lor, care era similară cu aruncarea gunoiului sub preș, reprezenta însăși confirmarea deplină a acelui moment în care  realizăm că oamenii preferă ca lucrurile să rămână astfel, tocmai de teama unui potențial cataclism în viețile lor pe care de cele mai multe ori și le doresc neschimbate. Iar ei, într-un fel, făceau parte din această categorie, gândindu-se la implicațiile viitoare și la tot tăvălugul de scenarii care derivă de aici. Presupunând că adevărul găsise o cale nebănuită să erupă, punându-le pe tavă deopotrivă fapte și dovezi, presupunând că în definitiv nu aveau nicio legătură de sânge; toate astea la un loc reușeau să le modifice într-atâta măsură arealul sufletesc încât să nu se mai considere după o viață petrecută împreună, frate și soră? Cel mai probabil că nu, că un astfel de adevăr nu ar avea  o astfel de putere nici dacă unul sau celălalt nu ar fi făcut parte din aceeași specie, de exemplu, dacă unul ar fi fost, cu alte cuvinte, un porc spinos. Lucrurile, totuși, au tendința să modifice anumite aspecte în timp, pentru simplul fapt că devii conștient că ceea ce ai crezut atâta amar de vreme s-a dovedit a fi în timp doar un fapt reprobabil. Mintea unui om poate să facă față la multiple traume, la trădări infinite din partea semenilor până când acesta devine imun, la boli incurabile pe care în cele din urmă le acceptă ca făcând parte din el, la injurii și jigniri pe care uneori le suportă o viață întreagă până când bătaia i se pare o binecuvântare în comparație cu vorbele usturătoare care i-au măcinat în timp psihicul, poate face față la tortură și masacre în numele unui Dummezeu nevăzut, și poate face față la întorsătura privirii dinspre propriile greșeli, observându-le cu usurință pe ale altora, iar dacă stăm să analizăm, poate face față la orice îi e dat să se întâmple pe pământ, câtă vreme e în natura acestei lumi să le ofere, omul fiind modelat din adn-ul acelorași principii fundamentale ale vieții, și nu există decât mici momente în care i se revoltă sufletul până la atrofiere, devenind astfel doar un ambalaj gol al conținutului care ar fi putut să rămână, dar i-a fost amputat și scris să dispară fără vreun rost.
Odată ce Gabriel rostise acele înfiorătoare cuvinte, declanșase cursul vieții lor, modificându-i parametrii către polul opus. Însăși plecarea lor precipitată, minciuna servită domnului Vicol, ascunzișurile față de părinți, felul în care s-au privit față în față sau în oglindă, frământarea din stomac cu care și-au digerat mesele, toate se limitau aceluiași moment. Își cântăreau altfel viața, neînțelegând că la rândul lor erau cântăriți la cheremul balanței propriilor vieți. La scară mare, diferențele vor fi infime, fericiri și nefericiri sălășluindu-se în decursul anilor la un loc, așa cum bine știm că ne e dat să îndurăm. La scară mică, fiecare clipă lua locul alteia ce nu mai avea nicio șansă la materializare. Câteva vorbe adunate la un loc, o detunătură de tun, un big bang în miniatură, transformând pentru eternitate conflagrațiile menite sensului lor anterior.

Blonda de la geam 35

– Și acum ce facem? întrebă Gabriel trezindu-se din somn, în timp ce-și astupa gura cu palma căscând și întinzându-și oasele înțepenite.
Se uită înspre Beti care stătea chircită pe nisip, în aceeași poziție, părând că doarme încă.
– Nu știu, nu-mi pasă, răspunse așa nemișcată, ținându-și ochii închiși.
– Mă duc să caut o cameră. Vii sau rămâi aici? Mi-e și foame, ție? Ce să iau, fă?
Văzând că fata nu se agită, se ridică în picioare și se duse să încerce apa. În apropiere își făcuseră apariția câteva cupluri de vârste diferite care se odihneau pe cearceafuri. În apă se zbenguiau câțiva copii. Departe se vedea o plajă amenajată cu umbrele și șezlonguri, dar și câteva bungalouri învelite în pânză albă, împodobite la colțuri cu frunze de palmier așezate probabil în ghivece din plastic. Soarele se arăta timid dintre nori, părând să se ascundă undeva foarte departe. Un stol de pescăruși flămânzi dădeau târcoale în spatele unei dune mai înalte, umplând locul cu țipetele lor stridente, aruncate pieziș. Beti îi urmări cu privirea până când aceștia zburară înapoi pe firul violaceu al apei. Gabriel ajunsese la țărm intrând în apă până la glezne. Dintr-o singură mișcare își aruncă tricoul pe nisip și înaintă tot mai mult prin valuri înotând ca altădată, depărtându-se tot mai mult. Beti încercă și ea apa și i se păru rece ca gheața. Copiii de lângă ea se zbenguiau fericiți, plonjând înainte prin spuma valurilor care se spărgeau aproape de țărm. Îl urmări cu privirea pe Gabriel până când el o zări și îi făcu vesel cu mâna. I s-a părut că o cheamă la el. O rafală de vânt îi flutură părul peste chip, acoperindu-i-l complet. Se întoarse cu spatele la mare și părul i se legănă în vânt despăienjenindu-i fața. Zări în depărtare câteva case așezate în capătul drumului prăfuit ce îi adusese acolo. Își luă tălpășița în direcția lor, mestecând în gând sumarul zilei rămase pe care urmau s-o trăiască acolo. Zâmbi la vederea merțanului domnului Vicol, sub crengile aplecate ale salciei plângătoare. Câteva mașini erau parcate alături, sub alte sălcii mai mici. Cât vedeai cu ochii, doar linii drepte și câmp. O uscăciune specifică i se întindea la picioare. De-a lungul ei merse până ajunse la primele case. Un cartier întreg de vile. Alese una cu viță de vie în curte, ascunsă printre pâlcuri de caprifoi răsucite pe după arcada porții de la intrare. De-a dreapta ușii un pitic din ipsos o invita sfios să poftească înăuntru, iar alăturea o zână cu aripi de libelulă și rochiță verde argintată, purtând în mână o baghetă magică, de parcă ar fi dirijat un cor întreg, o făcură pe Beti să creadă că acea casă le era destinată numai lor. Dar după doi pași, în recepție, o întâmpină un mesaj scris la repezeală de mână pe un carton: Nu mai avem camere.

Umblară așa ore bune la rând. Toată zona era rezervată de parcă ar fi nimerit în locul cel mai aglomerat de pe pământ. Unica lor scăpare, o cameră într-o mansardă aerisită numai printr-o ușă cu dublă deschidere unde își puteau agăța rufele ude. De o parte și alta, chiar sub aripile acoperișului, câte un pat simplu, înalt cât să nu dai cu capul când te așezi sau ridici de pe el.
– Fă, Beti, eu îl iau pe ăsta din dreapta dacă nu ai nimic împotrivă, spusese Gabriel, nevinovat, cu ironie în glas, nu că ar fi avut vreo preferință, ci numai așa ca să adauge puțin farmec acelei mansarde nelocuite, căci Beti avea senzația că pe acolo nu mai călcase de mult decât alte picioare în afară de cele omenești. La capătul răbdării, plătiră contravaloarea camerei, alinați de gândul că aveau măcar cearceafuri curate și o splendidă panoramă ce le înfățișa de acolo întregul arsenal de acoperișuri înghesuite, chilomănite la picioarele lor. Noaptea, târziu, aveau să șadă împreună cu picioarele atârnate printre sârmele ce țineau loc de culme, cu ușile date de o parte și de alta, fumând și povestind liniștiți. Dintr-o rochiță subțire, Beti încropise un fel de perdeluță pe care o agățase acolo, pentru ca ușile să rămână în permanență deschise și să-i apere de țânțari. Într-un fel, nu era chiar atât de rău pe cât crezuseră la început, ș-apoi trei zile nu aveau să moară, nu?

Blonda de la geam 34

– Ia zi, fă, unde mergem? La mamaia sau la tataia?
Beti pică pe gânduri. Erau aproape ajunși. Răspunse în glumă:
– La muntele Athos!
Gabriel pufăi surprins:
– Hai că mi-a plăcut asta. Ce să căutăm noi acolo, fă?
– Cum ce? Hrană pentru suflet, să ne spălăm de păcate, să vedem și noi lumea, să înțelegem mai bine rostul pentru care trăim.
– Păi stai că-ți explic eu imediat, nu trebuie să batem atâta drum. Plus de asta, femeile nu au ce căuta acolo, nu știai?
Beti își duse mâna la gură ca să-și roadă o unghie.
– Știu, știam adică, dar găsesc eu o cale, mă deghizez.
– Hai, făi Beti, că ești de circ, zi odată unde mergem că ne apropiem.
Dădu din umeri:
– Nu știu!
– Atunci? Dăm cu banul?
Beti încuviință.
– Bine tu, dar banul n-are decât două opțiuni, noi avem vreo zece stațiuni. Cum facem?
– În care pică pajură, acolo rămânem.
– Hai, bagă, să vedem.
Dădu cu banul. Pică pajură din prima. Amândoi fură dezamăgiți.
– Nu e bine, fă! Deschide maps-ul și pune degetul pe hartă. Vezi, ce zice..
Beti făcu întocmai:
– Zice Tuzla!
Gabriel pufni din nou:
– Da ce, fă, am plecat cu cortul după noi? Dă-i mai departe.
– Mă Gabriele, se oțărî Beti înfuriată, păi ce facem noi aici, orbecăim până ne convine?
– Stai tu, ce sari așa? Păi normal că asta facem, doar n-am bătut atâta drum ca să ne așezăm unde hotărăște soarta.
– Păi atunci de ce-am mai început cu asta? Care mai e rostul?
Gabriel întoarse capul spre geam, în stânga lui, fluierând încântat o femeiușcă subțire ce tocmai se materializa pe trotuar, îmbrăcată într-o rochie ușoară de vară, purtând pălărie și pantofi asortați, ca în paginile unei reviste de modă.
Beti, alături, îmbrăcată într-un hanorac subțire și bermude franjurate până la genunchi, se privi în oglindă prefăcându-se neinteresată.
Revenindu-și după scurtul flirt, Gabriel își continuă alocuțiunea, având o căutătură schimbată, mult mai galeșă în privire:
– Rostul, draga mea, e chiar farmecul. Lucrurile nu trebuie să aibă neapărat un rost, e suficient doar un gram de farmec și atât.
Îl privi în timp ce el țintea drumul ca o săgeată. Își pusese un tricou negru cu guler, ca de înmormântare. Netuns, nebărbierit, părea într-adevăr că suferă.
– Nu știu tu, dar eu cum ajung, mă bag imediat la somn, zise el schimbându-și brusc dispoziția.

Cute subțiri i se încrețeau discret la coada ochiului. Se întoarse către ea, întrebând fals:
– Fă Beti, mie mi-ai luat slipul?
Ea își puse ochelarii de soare la ochi răspunzând indiferentă:
– Gabriele, mă confunzi!
El se arătă descumpănit:
– I-au-te bă, mai dau banii și pe ăia acu’. Nici măcar un șort?
– Oprește, am mers destul, îmi place aici, îl ignoră ea încercând să pară vioaie. Parchează acolo, sub sălciile alea.
Se aflau undeva între Costinești și Neptun.
– Gata, șefa, s-a făcut.
Făcu viraj la stânga și intrară pe un drum prăfuit, neasfaltat. Marea se zărea încețoșată, neprimitoare, învăluită în fum. Gabriel zise sarcastic:
– Ai gusturi, fă fato, nu cârcală, dar ochii îi străluceau pe dedesubt iar buzele strânse trădau un zâmbet ascuns.
Coborâră împreună din mașină și merseră unul lângă altul până la țărm. Se așezară turcește pe nisipul rece și priviră multă vreme tăcuți înspre albastra depărtare. Beti era sătulă de vorbe și spera ca Gabriel să rămână tăcut. Dintre toate fațetele mării pe care le văzuse, aceasta părea să fie cea mai conspiratoare, potrivită cu uneltirile simțirilor lor. Se lăsară furați de somn. Întinși pe nisipul rece, petrecură așa câteva ceasuri, tresărind și unul și celălalt de frig și de spaimele care le bântuia prin vise.

Blonda de la geam 33

Andrei îi întoarse spatele și se îndreptă spre ieșire, așteptând totodată o intervenție din partea ei, ceva care să-l facă să se oprească. Detesta brusc încăperea aceea, i se părea că deodată devenise prea strâmtă, sau dimpotrivă, prea încăpătoare, și că toate lucrurile din ea erau așezate alandala, inclusiv ei amândoi. Cu coada ochiului o zări pe Mirabela, rezemându-și trupul mlădios de tocul ferestrei, fără să se uite în direcția lui, părând atât de nepăsătoare, aproape inconștientă de prezența lui, încât ar fi vrut s-o ucidă de ciudă cu propriile mâini. Doi pași ar ajunge să i se alăture și s-o trântească la pământ, astupându-i gura în timp ce ea s-ar căzni să strige după ajutor. Se întoarse și mai mult ca să-i poată cuprinde în întregime cu privirea trupul ei desăvârșit de tânără femeie. Considerase întotdeauna că formele ei fuseseră mult prea împlinite încă din fragedă copilărie, iar faptul că ea încerca să ascundă lucrul acesta i se păruse și mai supărător, mai ales când nu o făcea decât față de ceilalți, față de el făcând abstracție complet, adică afișându-i-se lui în desele vizite, așa cum îi trecea prin cap, neînțelegând probabil la ce fel de chinuri îl supune de fiecare dată. Văzuse câteva femei goale până atunci, dar când venea vorba să și-o închipuie pe ea, oricât de bine îi deslușea formele pe sub materialele subțiri pe care le purta, nu reușea niciodată să-și ducă gândul până la capăt, împotmolindu-se constant în fel și fel de detalii pe care cu ochiul liber nu le văzuse încă niciodată. Credea că dacă s-ar fi apropiat, l-ar fi pălmuit chiar înainte ca el să facă vreun gest, o văzuse în repetate rânduri, cât de fioroasă putea să fie cu băieții care o șicanau adesea. Când se afla și el de față, de obicei trata totul cu o urmă de zâmbet, simțindu-se aproape satisfăcut pentru disconfortul ei, deoarece el nu ar fi putut niciodată să aibă astfel de reacții față de ea, prin urmare nicio astfel de satisfacție la care să fie supus. Față de alte fete, da, dar față de Mirabela nu și-ar fi permis niciodată. Atunci când era șicanată, răspundea violent alungându-i, iar lui, celui ce asista cu totul distrat la acele scene, îi arunca priviri încărcate de dușmănie, fără să rostească niciun cuvânt. Întărâtat, o lua adesea peste picior, răspunzându-i agresiunii din privire cu expresii de tipul:
– Vrei să-i provoc la duel?
Într-un fel, și-ar fi dorit ca ea să aibă o aventură, numai așa, ca să posede la rându-i un motiv s-o urască și s-o uite, dar ea se purta cu toți admiratorii de parcă ar fi fost Maica precista, izolându-se până la deznădejde. Astfel, tot umblând cu caietele strânse la piept, pășind plină de răceală și de trufie, îl determina și pe el, într-un fel, să se complacă aceluiaș limbaj comportamental. Dacă Mirabela ar fi fost mai ușuratică și ar fi acceptat avansurile unui bărbat, Andrei ar fi încercat abia atunci să se apropie mai mult de ea,  conștient de puterea atracției reciproce dintre ei și de șansele mari pe care le-ar fi avut ca să-și îndepărteze rivalul. Însă totul părea o adevărată tărășenie inventată de cugetul lui și admitea că raționamentul născocit de el nu era unul tocmai bun, că lucrurile stăteau complet diferit în viața reală decât în utopia închipuirilor ce nu preluaseră, de altfel, niciodată controlul, așa încât hotărâse că cel mai bine pentru amândoi ar fi fost să se îndepărteze treptat, impunându-și o nouă cale. Drept consecință, o abordase într-una din zile pe Mihaela, care după părerea lui nu semăna deloc cu Mirabela, ceea ce îi convenise la început. Apoi, treptat, începuse să o viseze noapte de noapte și nopțile îi deveniră un chin. Credea că dacă o înlocuiește o uită, dar cu cât încerca s-o uite mai tare, cu atât mai mult îi punea stăpânire pe gânduri. Exista însă o problemă, căci grație stăpânirii sale de sine, reușise până atunci să nu-și încalce convingerile, care odată periclitate, le-ar fi compromis prietenia pe veci. Dacă ar fi atins-o, totul s-ar fi transformat în amintire, iar amintirea ei era pentru el însăși propria suflare de viață. Undeva, în subconștient, era convins că ea nu reprezenta femeia pe care și-ar fi dorit-o pentru tot restul zilelor, așa încât nu deslușea nici rostul pentru care ar fi întinat astfel relația lor. Traiul îi devenise un întreg calvar, căci alături de ea se simțea pierdut, iar fără prezența acesteia vedea cum se stinge tot mai mult cu fiecare clipă. Pentru toate astea, o condamna în totalitate, dar știa în același timp că singura ei vină era aceeași ca și a lui, o cumplită neputință de a nu renunța unul la altul.
– Nu mai pleci? îl interogă într-un sfârșit, când îl simți mai puțin tensionat, vizibil marcat mai înainte de tumultul zbuciumat al gândurilor.
Oftă ușurat la auzul vocii ei calde. Ca prin minune, tensiunea dintre ei se risipise deodată. O privi cu ochii împăienjeniți de durere. Întinse mâna ca și cum ar fi vrut să prindă o himeră și ar fi putut să jure că în acel moment sufletul i s-a desprins de trup doar ca să-i îmbrățișeze ființa. Făcu un pas în direcția ei, mânat de această magică fantezie.