Își contemplă imaginea propriului chip reflectat în ecranul telefonului. Fiecare cută și fir de păr de pe față le putea vedea în lumina aceea mai deslușit decât dacă s-ar fi privit într-o oglindă. Figura îi trăda suferință, mai ales că stătea aplecat peste telefon, cu degetele cele mari pregătite să apese literele de pe tastatură, gravitația adâncindu-i trăsăturile și mai mult. Lipsit de inspirație, degetele îi rămaseră suspendate, fără să atingă ecranul care se întuneca la intervale scurte, reliefându-i iarăși trăsăturile și brusc se simți atins de un sentiment profund înălțător, ca și cum viața se strecurase din nou înlăuntrul vintrelor lui, făcându-l să renască după un lung răstimp de prăbușire. Aerul proaspăt să fi fost de vină sau poate că somnul cel lung și odihnitor, soarele prietenos al acelei dimineți de început de octombrie, cu atâta gingășie strecurat printre sălcii, mângâind parțial veșmintele lui și banca pe care se așezase ca să poposească o vreme acolo, sau toate astea adunate deopotrivă la un loc. Frunzele îngălbenite ale sălciilor se scuturau în lături, răsucindu-se ușor. De-a lungul lacului străjuit de o alee lungă, alte bănci își așteptau vizitatorii. La ora aceea, doar câțiva pescari populau zona, răspândiți în grupuri de câte doi sau trei în jurul lacului, păstrând distanța între ei, ca și cum fiecare ar fi avut propria sa baltă, propria casă, bine delimitată pe porțiunea aceea de lac. Cântec grosolan de păsări se auzea din desișul sălciilor, deși era impropriu spus cântec, de vreme ce sunetul acela semăna, mai degrabă, cu un zgomot foarte urât, asurzitor. Să fi fost niscai păsări înrudite cu gaițele sau gaițe întocmai, în tot cazul ceva fioros care îți zgâria inutil auzul la ora aceea la care, în general, predomina liniștea. Vara toată nu-și amintea să le fi auzit, decât odată cu plecarea acesteia. Larma grozavă stârnită în prezent, se datora, probabil, vreunui ritual tomnatic ce implica strângerea meticuloasă a proviziilor sau poate doar a faptului că prevesteau zilele urâte ce aveau să vină odată cu iarna. Înclină puțin telefonul, ecranul reflectând de data aceasta ramurile sălciilor, cerul și discul solar cu razele lui. Cu cât îl înclina mai mult, cu atât reușea să vadă mai mult din împrejurimi, dar le vedea de-a-ndoaselea, ca și cum le-ar fi privit cu capul atârnat în jos, precum liliecii. Deși peisajul i se oferea la discreție ochilor săi, era mai atras să-l cerceteze prin intermediul acelui dispozitiv, ca și cum ar fi fost mai captivat de realitatea înconjurătoare surprinsă acolo, identică totuși cu cealaltă reală din jur. Din când în când își întorcea capul în partea din dreapta, de parcă ar fi așteptat pe cineva să vină dintr-acolo, însă nu se zărea nimic altceva în afară de pescarii cei grași și buhăiți la față, cu burțile mari, ca bolnavii de ciroză. Lacul mirosea urât iar pe mărgini, din loc în loc, existau porțiuni năclăioase de un verde lăptos, mult mai decolorat decât nuanța închisă a lacului, un verde spumos ca un suc gastric consistent și cleios, eliminat parcă din adâncuri pe suprafața lucioasă a apei ca un rezid daunător adâncurilor, lăsat să plutească agățându-se de dig, înnegrindu-i cu timpul tot mai mult și mai mult împrejmuirea. Țevile de evacuare din supraplin stăteau acum căscate deasupra linului apei, cam la o palmă distanță, ca niște gurițe înfometate, mici și rotunde dacă le-ai fi privit din depărtare. Gândea că dacă ar fi fost pește s-ar fi sufocat în apa aceea întunecată, care nu lăsa niciodată să se întrevadă nimic dincolo de suprafața ei. Cât de îngrozitor de întuneric trebuia să fie acolo și cât de imposibil de supraviețuit. Mai mult ca sigur că el, dacă ar fi fost pește, s-ar fi lăsat cu dragă inimă agățat de acul unei undițe, prăjit mai apoi în uleiul încins al unei tigăi și savurat cu poftă în cele din urmă de gura urâtă cu buze groase și lacome și dinți stricați ai oricăruia dintre pescarii aceia. Un sfârșit la fel de înjositor ca însăși toată viața îndurată în străfundurile cele mai rele. Dacă ar fi fost rață însă, atunci cu siguranță că viața i s-ar fi părut mult mai idilică și i-ar fi plăcut necontenit. Mai venise și-n alte rânduri să-și clătească ochii în oglinda verde a lacului, dar nu-și amintea să fi remarcat până atunci apariția micilor lișițe cu cioc alb și penaj negru-cenușiu.
O clipă se gândi să mergă să cumpere o pâine și să le hrănească, dar îl opri gândul ca nu cumva să-și piardă locul ocupat de pe bancă, apoi, parcă din obișnuință sau din instinct, se mai uită încă o dată spre dreapta, pe drumul acelei alei dinspre care pășise și el mai devreme. Se consolă cu gândul că avea să existe o dată viitoare când avea să se prezinte în același loc pregătit așa cum se cuvine. Cât despre lișițe, nu păreau să fie deloc înfometate, ba dimpotrivă, păreau vioaie și binedispuse. Una din totatul unui grup de trei alerga iute, brăzdând firul apei cu pași repezi, pe o distanță de câțiva metri, decolând într-un zbor de câteva clipe, revenind mai apoi în picaj deasupra apei, înaintând cu mișcări ondulate ale capului formând un „s” plutitor care se unduia grațios și în tandem cu toate celelalte pe firul mătăsos al apei. Dar în scurt timp își părăsea iarăși formația, lăsând în urmă umbletul elegant și își întindea din nou aripile zburând în goană încotro apuca, pentru o nouă rundă însuflețită. Avea impresia că pasărea se comporta precum un câine, voios din cale afară la apariția stăpânului său, alergând de nebun prin bătătură, încredințat de faptul că în curând va primi și el un os. În stânga lui zări o femeie tânără care își plimba odrasla într-un căruț, fără să părăsească un perimetru însorit, unde sălciile erau mai răzlețe sau lipseau cu desăvârșire, fără să umbrească locul cu întinderea lor. Mai devreme femeia trecuse prin fața lui, apoi se decisese să rămână acolo, aproape de soare. O văzuse bine atunci, purta o sarcină nouă, destul de avansată, și în ciuda faptului că era cam scundă și se îngrășase peste măsură, era destul de feminină și de frumoasă.
Lătratul unor câini se făcea auzit din spatele gardurilor celor câteva case înșirate în semicerc, de o parte a lacului. Vântul se întețise treptat și cântecul grosolan al acelor păsări fusese înlocuit de un altul mult mai cald și mai încântător, iar soarele dezmierda de acum cu razele lui, fiecare părticică neagră a vestonului său, pe când frunzele se adunau tot mai dese la picioarele sale. Una îi căzu deasupra creștetului, făcându-l să zâmbească o clipă. Unul dintre pescari strănută din toți rărunchii, producând un zgomot straniu ca un fel de lătrat al unui animal ce părea să fie o corcitură dementă între un câine și un pelican. După o vreme zări câțiva copii trecând cu ghiozdanele în spinare, la fel ca pe vremea copilăriei lui, scurtând drumul pe acolo, sau bucurându-se pur și simplu de priveliștea lacului, emoție survenită concomitent cu desfătarea de a lăsa în urmă pentru un weekend întreg, pereții anoști ai sălilor de clasă de care li se va face dor abia mult mai târziu în viață.
Dinspre șosea răzbea tot mai des larma claxoanelor amestecate cu zgomotul motoarelor și din când în când cu cel al sirenelor de ambulanță, semn că, încet-încet, orașul se încălzea și el și stătea tot mai mult gata să fiarbă. Decise că zăbovise destul. Se ridică grăbit de pe bancă, îndreptându-se către același sens dinspre care venise. Ziua începea să își piardă din farmec. Prinse în treacăt vorbele unui pescar pe care îl lăsa de acum în urmă: „Nu mai vine dacă n-a venit până acum”. Se referea, desigur, la pește și nicidecum la o persoană anume, dar bărbatul cu veston negru își întoarse totuși capul, ca să fie sigur că nu fusese un apropo adresat tocmai lui. Pescarul își vedea însă nestingherit de treabă, aruncând cu un gest larg, firul undiței deasupra firului apei, luând mai apoi o dușcă dintr-o doză de bere așezată pe caldarâm. Descumpănit, omul nostru înainta acum lent, ca după o lungă istoveală. Sclipirea de fericire din ochi i se stinsese și îi căzuse deasupra pantofilor maro, impecabil lustruiți.
nicor.codell 