Cineva acolo sus mă iubeşte

 

Mă iubeşte şi mă prinde în braţe de fiecare dată când sunt gata-gata să cad. La propriu!
Când eram copil, cam pe la grădiniţă să fi fost, am căzut dintr-un cireş. N-am avut ghinionul să ating pământul, că poate nu mai aveam norocul să scriu ceva pe aici, sau nicăieri prin altă parte.
Tocmai ce ne reveneam după o baie în gârla ca o fiară tulbure, aşa cum se înfăţişa de fiecare dată după o ploaie mai zdravănă în susul râului, spre amonte, după ce vântul, înăsprit şi el de atacul nocturn al ploilor, ne uscase pielea violată de soare în nuanţe arămii şi frigul ne înţepenea cocoşaţi cu umerii aduşi înainte, zburlindu-ne părul blond de pe braţe, unde ne înflorea inevitabil, pielea aspră de găină.
Fraţii mei, băieţi descurcăreţi, aprindeau un foc de nuiele şi uscături, şi-n prigoana iute a vântului, flăcările ardeau să se ducă odată cu acesta, rupându-se din sânul fierbinte, căutând să-şi împrăştie limbile portocalii. Dar şuierul se domolea exact la ţanc, atât cât să le potolească şi lor impulsul frenetic al evadării.
Nu ştiu de unde, uneori apărea şi ceva de mâncare, un colţ de pâine, un biscuit, o firimitură, cât să nu zici că n-ai îmbucat ceva după aşa o baie. Ţin minte odată, că un grup de fete pe care eu le considerăm prinţese, fiindcă erau din cale afară de gătite şi pregătite cum se cuvine pentru o ieşire la baie, şi-au făcut pomană cu noi şi ne-au întins câte o felie de chec pandişpan. Mai că-mi era şi milă să-l mănânc. Aşa era de galben, de pufos, şi de pudrat cu zahăr farin, încât puteam să jur că maţele mele obişnuite cu măcriş, aveau să îl respingă instantaneu. Dar ce să vezi? L-am ciugulit pe tot ca o vrăbiuţă, ca să-mi ajungă mult timp, că felia era mică şi soarele încă nu ajunsese la asfinţit. Tot am făcut câteva mofturi şi-am îndepărtat nuca de deasupra, că mie nu îmi plăceau decât nucile verzi şi în niciun caz în prăjituri. Azi, de câte ori fac pandişpan şi pun evident, nucă deasupra, îmi amintesc de ziua aceea îndepărtată. Dacă Dumnezeu m-ar întreba, printr-o minune, în care dintre zilele copilăriei mi-aş dori să mă întorc, aş alege-o pe aceea fără să ezit sau să clipesc. Şi uite aşa, cu bolovanii încinşi sub noi, ba de foc, ba de soarele nehotărât, ne îngustam privirile să gustăm din peisaj, fiecare atras la rândul său de câte-o imagine. Ce-mi amintesc eu? Firele uscate de iarbă, muşchiul decolorat de sub ele, furnicile cu picioare mari, fugind nehotărâte undeva, băţul uscat cu care băteam apa, pur şi simplu, năsucurile încreţite ale celorlalţi copii, de la razele ce le invadau privirea.
Ajunşi în sfârşit acasă, cu ochi tulburi în cap, mai ceva ca gârla murdară, cu firul buzelor ars şi cu părul umflat de nisip, ne duceam direct în grădină, spre cireş, cu gânduri flămânde. Nu ştiu de unde atâtea cireşe, că parcă ne ajungeau toată vara. Desigur, timpul curgea altfel atunci.
Ne împrăştiam peste ramuri toţi trei sau patru şi încă vreo doi vecini râmnicioşi.
Şi eu, uscăţivă şi mică, n-aveam nevoie decât de-o mână la început, care mă sălta numaidecât pe prima crăcuţă. De acolo, mă descurcam şi singură, gură să fi avut şi aveam, slavă Domnului! Mă urcam până în vârf, crengile se îndoiau dar nu se rupeau, erau elastice şi îngăduitoare. Ce-am făcut, cum nu m-am ţinut şi în ce fel am alunecat, că n-am avut timp să mă gândesc la asta decât după ce m-am trezit înapoi pe prima cracă de unde fusesem săltată de fratele mai mare. Am aterizat pe aceasta exact ca un acrobat pe şaua unui cal. Ioi!! Durere pe păsărica mea, nu glumă, dar dacă aş fi fost băiat, mai grav ar fi fost, mă gândesc. 
– Băăă, am căzut! că ceilalţi erau atât de preocupaţi cu sporovăială, că nici nu au observat.
Frate-miu s-o fi agitat un pic şi mi-o fi zis să fiu mai atentă, că în rest… cireşele aşteptau.
Şi eu încă nu mă săturasem, aşa că am ignorat durerea dintre picioare şi m-am agăţat mai ceva ca o şopârlă, conştientizând totuşi că trebuie să am mai multă grijă. Până sus, uitasem deja, dulceaţa cireşelor mă vindecase complet.
Două secunde a durat zborul meu printre frunzele şi crăcuţele cireşului preferat dintre cei doi pe care îi aveam, dar n-am să uit niciodată frunzişul ce m-a plesnit în rostogolirea mea, m-a protejat şi m-a răsucit într-un aşa fel încât eu să cad aşa cum am căzut şi nu altfel. Atunci, am simţit aripile îngerilor protejându-mă.
Altădată, cam la doi ani după acest incident, m-am înecat cu un sâmbure de piersică, pe care nu m-am îndurat să-l arunc, că tot mă întâlneam rar cu acadele şi am zis că e păcat să nu-l mai aduc de-a roata prin gură o vreme. Până când l-am trimis prea aproape de omuleţ, blocându-l pentru totdeauna acolo, dacă un verişor atletic pe numele lui Ion, nu s-ar fi aflat tocmai atunci lângă mine, înfoiat în maioul mulat peste tricepşi, pregătit cu o karată fix pe după ceafa mea, făcând să-mi zboare sâmburele cât colo, de ne uitam după aceea la el ca în desenele animate. A fost momentul lui de glorie şi al doilea moment al meu când m-am strecurat cu bine spre viitor. Ioane, să-ţi trăiască muşchii, tată, că ai dat dovadă şi de precizie şi de viteză…
Adolescentă fiind, m-a şters o Dacie roşie, exact când m-am întors să văd ce mă deranjează aşa cu claxonul ăla insistent şi pe şoferul cu ochi bulbucaţi ce îmi făcea semne disperate, reproşându-mi neatenţia.
În iarna ce tocmai s-a încheiat, poleiul era gata să-mi spună stop, când m-am angajat într-o depăşire cu 90 la oră, iar când am revenit cu roţile pe asfalt, că aşa am avut senzaţia, ca şi cum m-aş fi plimbat cu skijetul pe apă, şi deşi n-am zburat niciodată cu avionul, am auzit acelaşi sunet ca al roţilor asurzitoare ale unui Boeing, scrâşnind peste pistă. După nici un kilometru, poleiul s-a dovedit împieliţat, m-a luat sanie din senin şi după ce m-am redresat cât de cât, mi-am blocat piciorul pe acceleraţie acolo unde acul indicatorului îmi arăta viteza de 40 km. Maşina depăşită de mine, m-a întrecut în timp ce şoferul îmi zâmbea trufaş cu o sprânceană ridicată şi un reproş mut în vârful buzelor.
– Du-te, Planet! i-am surâs, unde arde?

🙂

Cam astea au fost! Sper ca astea să şi rămână!

A! Şi dacă, Doamne fereşte, soarta s-o mai încrunta la mine, sper din tot sufletul ca cineva acolo sus sau jos, că nu mai contează, să-mi păstreze mereu, cel puţin o cracă între picioare.

🙂