Partea întâi
E o femeie care mă așteaptă pe un colț de divan să scriu despre ea. Nici tânără, nici bătrână, mai degrabă bătrână, pentru că imaginea ei corespunde în mare măsură imaginii unei bătrânici pe care am cunoscut-o în copilăria mea. Aceasta mă invita deseori să-i țin companie noaptea, când îi era urât să doarmă de una singură, văduvă fiind și probabil cu nervii zdruncinați de pe urma singurătății. Copiii locuiau cam la vreo două străzi de casa ei și o mai vizitau uneori, cel puțin unul de care îmi amintesc, și-i aducea cele de trebuință supraviețuirii zilnice, bătrâna mâncând puțin, cât un șoricel, sâmburi de nucă, zacuscă foarte grasă întinsă pe pâine sau mere de care nu mai rămâneau decât niște coceni foarte mărunți, supți până la sâmbure de către gingiile ei învinețite. Eu locuiam alături, peste gard, eram un fel de rude și îi acceptam de fiecare dată când îmi propunea, invitația de a dormi peste noapte la ea, până în ziua în care m-a acuzat de un lucru pe cât de rușinos, pe atât de îngrozitor, pentru care inima mea sinceră de copil, nu a iertat-o însă niciodată, lucru care ulterior mi-a salvat viața, îmi dau seama de asta acum, căci a murit într-una din nopți, asfixiată de gaze. Bătrâna suferea veșnic de frig și într-o noapte mai geroasă, nu s-a mai îndurat să închidă gazul, cauzându-și astfel sfârșitul. Avea o fire destul de tăcută, poate și din cauza faptului că era pe jumătate surdă, pe jumătate ignorantă sau așa mi se părea mie, care eram doar fericită pentru sâmburii de nuci pe care îi împărțea cu mine, amestecul acela delicios de legume întins pe pâine, pe care nu-l întâlnisem niciodată la mine acasă, ori moneda galbenă de douăzeci și cinci de bani pe care mi-o așeza în palmă de fiecare dată când îmi luam la revedere. Trăiam o adevărată senzație de înălțare când închideam pumnul și strângeam moneda aceea în palmă, ca și cum nu exista fericire mai mare pe pământ. Am înțeles repede că dacă îmi fac treaba cum se cuvine, sunt răsplătită pe măsură și în ciuda sărăciei mă simțeam cel mai bogat copil de pe pământ, și răsfățat pe deasupra. Da, mi se părea un adevărat răsfăț să dorm o noapte întreagă fără să fiu deranjată, înfrățindu-mi somnul dulce cu sunetele discrete ale unui difuzor care stătea agățat pe un suport în perete și care reprezenta atracția acelei odăi, întrucât la mine în familie se petreceau lucruri îngrozitoare pentru un copil și nu numai, lucruri care tulburau somnul și celui mai strașnic somnoros. Binecuvântarea fiindu-mi, așadar, atât de la îndemână și atât de aproape, mi se părea un adevărat dar ceresc și nici prea multe povești despre babe și vrăjitoare nu cunoaștem ca să mă înspăimânt în vreun fel și să dau înapoi, ceea ce desigur că mi s-ar fi părut o prostie.
Tot din cauza spaimei, bătrâna care mai avea o singură odaie – pe care o dădea în chirie – ceva mai mare în afară de cea minusculă în care își ducea zilele, nefiind necesar să facă nici măcar un pas de la divan spre sobă, sau de la masă înspre dulap, toate fiind aproape lipite între ele, fără să necesite decât să se întindă puțin ca să sucească cheia la sobă sau și mai puțin să dea deoparte ușa dulapului care se glisa lateral, ca să apuce de acolo tocătorul pe care aceasta își felia pâinea rotundă și neagră, iar mai sus, pe tepșanul de sub ferestre să picure din când în când câte un ulcior cu apă la mușcatele de lângă geam. Difuzorul nu era niciodată deranjat din butonul său, mergând non-stop, constant la aceiași slabi decibeli. Pesemne că bătrâna nici nu-l mai auzea, de aceea îl și lăsa să meargă așa în continuu, de parcă n-ar fi fost pentru ea decât un bibelou prăfuit, prins în perete. Dar eu îl auzeam și adormeam cântând pe o scenă frumoasă, departe de larma obișnuită de acasă, larmă care nu putea ajunge până peste gard, în odăița aceea mică, nici prin cele mai grozave absurde presupuneri, indiferent dacă se spărgeau geamuri, dacă se iscau țipete sau dacă erau trântite ușile la fiecare două minute când de obicei o voce de femeie striga plină de spaimă ” Săriți, lume că mă omoară! „
Clar, nu îmi aduc aminte decât de două familii de chiriași, așa cum erau ei numiți, iar eu necunoscând termenul și condițiile uzului acestuia, îmi imaginam pur și simplu că ar fi ceva similar cu niște oameni foarte speciali, care pe lângă faptul că erau oameni mai erau și chiriași. Primii, un cuplu cu o fetiță la vreo doi, trei anișori pe care o chema Andruța, de care eu m-am atașat ca de lumina ochilor mei, așa de dragă îmi era, cu toate că nici eu nu cred să fi avut mai mult de cinci, dar mama ei, o femeie strașnic de curată și bună gospodină, mai toată ziua ocupată, mi-o lăsa în grijă pe Andruța sau cel puțin așa mi se părea mie, căci nu știu de ce, aveam impresia că e propriul meu copil și de cele mai multe ori îmi plăcea s-o iau în brațe și s-o car așa de bucurie prin curte. Îi cedam mereu locul în leagănul improvizat dintr-o sfoară, cu toate că aceea era și distracția mea favorită. Din păcate, figura ei a pălit atât de mult din amintirile mele, încât nu-mi mai răsare în minte imaginea chipului ei drăgălaș, oricât aș încerca să-i dau un contur. Numai chipul mamei acesteia, aplecat afară peste copaia de rufe, acolo unde obișnuia să spele pe o băncuță de lemn, cum era obiceiul la sate, cu mâinile până la cot vârâte în clăbuc, purtând o ținută impecabilă, ca din reviste, că mă minunam în sinea mea de cât de curate îi erau și rochia și șorțul și în aceeași măsură părul blond-roșcat frumos pieptănat și pistruii de pe obrajii cu piele străvezie. Totul la mama Andruței îmi lăsa senzația de curățenie și sunt convinsă că în sinea mea, copil fiind, mi-am dorit să capăt la rândul meu aceleași calități când aveam să cresc mare, în ciuda faptului că mereu m-am simțit un copil murdar și neîngrijit. Jalea care m-a cuprins în urma despărțirii, a pălit și ea destul de mult, dar știu precis că așa am resimțit-o și odată cu plecarea ei ( nu aveam s-o mai revăd vreodată ) ceva s-a frânt cumplit în făptura mea care nu mai cunoscuse până atunci împrejurările unei despărțiri. Nu mai știu cât timp a trecut până când cea de-a doua familie și-a făcut apariția ocupând odaia cea mare din casa bătrânei, dar știu că m-am bucurat la fel de mult și atunci. Un el și o ea cu o diferență semnificativă de vârstă, ea să fi fost cu vreo zece sau poate mai mulți ani mai tânără decât el, cum apreciam eu pe atunci. El, un ins cam osos și chelios cu o suviță moale care îi acoperea chelia uneori, ea, o brunetă cu trăsături iberice, suplă, exuberantă, cu o veselie cam impusă, care nu făcea mare lucru în afară de faptul că stătea tolanită în pat, cu nasul în televizor și se plimba prin cameră veșnic doar în tricou și chiloți, fiind posesoarea unor picioare lungi și în permanență bronzate. Neavând copii, mă primeau între ei în pat de fiecare dată când se anunța un film artistic interesant și tot de acolo am deprins și eu gustul ciocolatei, căci era plăcerea supremă a fetei să ronțăie câte ceva bun, pe măsura momentului, căci ciocolata o desfăcea anume numai dacă filmul era și el pe măsură, crescându-și astfel plăcerea. Și despre ei cam atât. Au plecat cum au venit, după o vreme și poate că și astăzi, bătrână fiind, mai ronțăie ciocolată în fața televizorului, alături de chelios sau nu.
Iarna, eu continuam să mătur poteca de zăpadă până la poarta bâtrânei și pentru asta mai câștigam un bănuț, făcându-mă să mă simt tare mândră de mine și pe ea s-o îndrăgesc și mai mult, cu toate că uneori nu suferea prezența mea și mă boscorodea în felul acela în care o fac bătrânii ursuzi, plictisiți de viață și de orice altceva. Atunci îi studiam în detaliu fiecare trăsătură de pe chipul negricios și ridat, apoi mă făceam nevăzută câteva zile, până când iar îmi trimitea vorbă să-i țin companie nopțile. Într-una din zile, când nici bine nu mă trezisem și somnul încă mă îndemna să mai ațipesc, m-am ridicat totuși din așternut frecându-mă la ochi, silită de zarva ce se iscase afară și vedeam că pentru prima dată, bătrâna nu mai era așezată pe marginea divinului ca de obicei. Primise o vizită de la unul dintre băieți, iar chiriașii erau deopotrivă afară și se certau. Cu toții o acuzau pe bătrână că își făcuse nevoile cele mari, pe prima treaptă, imediat lângă ieșire, și că în stângăcia ei, strivise și împrăștiase toată mizeria înapoi în așternut, într-un cuvânt, la tot pasul, pe oriunde te-ai fi uitat, podeaua era mânjită de mizerie. Bătrâna făcuse pe ea de frică. De frică să nu fie nevoită să ajungă în toiul nopții la toaleta înspăimântătoare din spatele curții. Apoi, de rușine, ca să scape basma curată, a dat vina pe mine pentru toată tărășenia. O clipă am stat locului buimăcită, neînțelegând mare lucru, după care am luat o expresie care probabil și astăzi mi se așterne pe chip, de fiecare dată când sunt acuzată pe nedrept. Din fericire pentru reputația mea, nimeni nu a crezut-o, pesemne și din cauza faptului că veșmintele ei afișau fără niciun dubiu toate urmele adevărului, dar bătrâna mea continua să nege și să pară vehementă, așa cum eu nu o văzusem niciodată. În fond și la urma urmei, erau treptele ei, casa ei, chiriașii ei, iar acela nu era decât un fiu care o vizita rar, doar ca să-i cauzeze până la urmă nefericite deranjamente stomacale. Mi-am luat tălpășița și-am plecat, uitând repede nefericita întâmplare. Pe când mă îndreptam spre poartă, am simțit privirea bătrânei lipită parcă de spinarea mea, care mă implora s-o iert cu lacrimi în ochi și să-i promit că n-am să mă supăr atât de tare, încât s-o las prea multă vreme să-i fie urât. Dar pentru mine, sosise un alt timp, cel al confruntării cu propriul meu urât, care nu mirosea deloc, dar era de departe mult mai înfricoșător și care mă bântuie uneori și astăzi.
nicor.codell 