Când eram mică, mi se părea că fericirea înseamnă să stai la soare de dimineața până seara, fără să mai faci nimic altceva, tolănit, musai, într-un șezlong din pânză dungată, așa cum văzusem eu la mama unei prietene dragi, ori de câte ori venea cu odrasla în vacanță la părinți. Mă opream din joacă și o admiram în tăcere pe această femeie despre care îmi spuneam în sinea mea că așa vreau să ajung și eu într-o bună zi. În costum de baie, veșnic bronzată (cum altfel), cu bucle mari coafate, strânse la spate într-un coc neglijent, și unghiile de la picioare făcute, așteptând să mi se facă pe plac și de îndată ce fluier, cineva să țină întotdeauna cont de dorințele mele. Mă uitam la ea și mi se părea un vis greu de atins, căci mama mea era cu totul și cu totul o altfel de femeie. În momente ca acestea, îmi amintesc de mama prietenei mele, și-mi spun că măcar pe jumătate, visul mi s-a îndeplinit. Șezlongul meu (mai mult un scaun) nu e din pânză veritabilă, dar măcar are dungi, costumul de baie poate să mai aștepte, că mie îmi place să stau atât cât să mă bucur de o bere, în rest, am întotdeauna ceva de făcut, cât despre fluierat nu mai încape vorbă că nu-mi răspunde decât vântul sau ciripitul tandru al păsărelelor, dar de ce să-l mânii pe Dumnezeu, uneori mă mai răsfață și cei care mă iubesc. Bucle n-am, dar cine are nevoie când am o pălărie din paie favorită și multe altele agățate în cui, ce mă așteaptă să le asortez și pe ele cu soarele, cât despre picioare sau unghii, nu mă plâng, dar mereu m au fermecat mai mult, zău dacă pricep de ce, o pereche de galoși murdari de noroi…
Nu știu cât de fericită e doamna acum, o văd uneori și îmi pare că s-a cam acrit. Dar eu nu o văd doar așa, o văd cu ochii minții, tolanită în șezlong, dornică să înhațe tot soarele, veșnic nemulțumită de pielea ei neagră, și așa mult prea tuciurie de la natură. Dar nu era vorba doar de asta, era vorba de o stare pe care și-o dăruia, de câte ori petrecea câteva zile, reîntoarsă la casa ei părintească. Nu știe, desigur, că atitudinea ei a inspirat dorințele, visurile unui copil, uite așa, pe negândite. Eu nu am vrut să mă fac în nici un fel când eram mică, nici doctor, nici avocat, nici profesor sau mai știu eu ce altă meserie mai era la modă pe atunci. Eu am vrut să mă fac Olga. Mi-a reușit doar parțial, dar de ajuns încât să pot spune că uneori, în viață, visurile chiar se îndeplinesc.
nicor.codell 