Cineva scrisese într-o carte: „O viață trăită numai în speranța de a fi fericit…”. Eram copil și nu înțelegeam. Pe atunci abia descopeream ce înseamnă să citești. Cumpăram cărțile și în lipsă de altceva scriam, la rândul meu, pe prima pagină, același citat. Așa mi se părea că trebuie, altfel cartea era incompletă, străină și rece. Mi se păreau acelea cuvinte fără început și fără sfârșit, o frazare care trebuia afiliată lângă o alta ca să capete sens. În mintea mea ingenuă, necoaptă, suna aidoma acelor atenționări de pe stâlpii de electricitate pe care stătea scris cu litere galbene, aproape fără spații, următoarele: „Nu atingeți firele chiar cazutela pământ, pericol de electro cutare”. Abia învățam să citesc și pentru mine era necesar ca ă-ul să poarte o „căciuliță”, iar cutare era un cuvânt des auzit la tata. El zicea mereu „Cutare și cutare…”, carevasăzică nu exista numai pericol de electro ci și de alte „cutare” potențiale pericole. Cu toate astea, eu atingeam stâlpii, aveam unul chiar peste drum și mă cățăram pe el ca pe o scară, mă refugiam în scobitura aceea din beton, și mi se părea dintr-o dată viața mult mai frumoasă și mai interesantă. Apoi mă dădeam jos, mă așezam pe bordură cu coatele pe genunchi și pumnii strânși sub bărbie și citeam din nou, visătoare, literele galbene, înșiruite cam fără noimă. Doamne, ce dor îmi e de copilul din mine, ce frumoasă trebuie să fi fost pe atunci, și cât de prostuță trebuie să fi fost să mă consider mai urâtă, mai săracă și mai murdară decât toți ceilalți. Dacă cineva mă atingea din greșeală, mă întrebam cum de nu fuge să se spele, și de aceea o iubeam atât de mult pe Áne, pentru care însemnam totul, deși ea reprezenta exact opusul statutului meu: era bogată, curată și frumoasă. Tatăl ei nu bea, mama ei nu era o slugă, în casa lor era liniște mereu, cel puțin așa credeam eu. Cu toate astea, nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată viața ei, poate doar bicicleta și câteva jucării. Nu i-am furat nicicând vreo jucărie, de ce s-o fac când ea ar fi fost în stare să mi le ofere pe toate, și întocmai ca Don Quijote, să se lupte până la ultima suflare cu oricine ar fi încercat să o împiedice. Deși eram mai mare, avea în ea un dar, o putere și o înclinație de a mă proteja și o făcea ori de câte ori era nevoie. Nu cred să mă mai fi iubit cineva, vreodată, mai mult decât atunci, în toată viața mea de până acum; sincer, curat, onest, necondiționat. Azi n-am prieteni, n-am aproape pe nimeni, dar încă îmi încălzește sufletul această prietenie din copilărie, și-i mulțumesc destinului îngenunchind în fața sfintei cruci pentru ea.
După treizeci de ani, pe când mă aflu la slujbă, îmi amintesc de acea autodedicație scrisă pe prima pagină a cărților cumpărate din propriile economii, din care asta îmi plăcea să îmi cumpăr: cărți, casete audio și ornamente pentru bradul de Crăciun. Atât îmi trebuia ca să fiu fericită. Acum, acele cărți sunt împrăștiate prin camerele acestor oameni nevoiași cu care lucrez. Parte din ele le-am depozitat la Centru și se mai nimerește ca unii dintre ei să le citească uneori. Țin în mână cărțile mele și imaginea asta mă trimite cu gândul înapoi. „O viață trăită numai în speranța de a fi fericit…”. Abia acum înțeleg și-mi amintesc și de ochii blânzi și nostalgici ai aceluia de unde am cules această cugetare. Era un bărbat care a stat cândva la noi în gazdă, voia să se facă polițist. Țin minte precis că a căzut examenul și nici nu mă miră lucrul acesta acum, căci el avea o altă formație sufletească, ce n-ar fi încăput nicicând în limitele uneia de uniformă militară. Avea un fel de a privi când vorbea, ca și cum, în jurul lui, nu exista decât proiecția unui viitor pe care nu avea să-l atingă niciodată. Nu te privea, se uita parcă numai în sus, cu ochii umeziți de emoție, de o năzuiță neștiută, poate, nici măcar de el. Nu m-aș mira, stau și mă gândesc acum, să fi ajuns din două una, călugăr sau profesor. Dar cine mai știe cum îl cheamă? Nu se mai știe nimic. El era bărbat în toată firea, eu doar un copil, însă devenisem femeie și-mi făcea plăcere compania lui, chiar dacă diferența dintre noi era enormă, iar el, conștient de lucrul acesta, se uita mereu dincolo de mine, ca și cum nici nu m-ar fi văzut. Aici descopăr, iată, frumusețea vieții, în clipele astea, și mă minunez cât poate să fie de reală, de autentică și în același timp, de imponderabilă. Acele momente au existat cu adevărat, dar atunci n-am simțit nimic în comparație cu ceea ce simt acum, acest parfum retroactiv al unei existențe capabile să comprime un întreg într-un punct din care să explodeze miliarde de lumi asupra cărora persistă pentru sufletul omului, fără excepție, aceleași cuvinte grele, de neînlăturat, indiferent de existență, împejurări sau algoritmi matematici: „O viață trăită numai în speranța de a fi fericit…”
nicor.codell 