Continuare
– Vă rog să mă iertați! Probabil vă întrebați ce caut eu aici.
Vorbise iute, fără să aștepte neapărat un răspuns. Purta o rochie albastră asortată cu o poșetă galbenă ca soarele de mai. Părul castaniu, strâns la spate, îi reliefa ovalul desăvârșit al chipului. Privind-o acum, atât de aproape, își dădu seama că nu era la fel de tânără pe cât crezuse inițial. Să fi avut vreo treizeci și cinci, ceea ce ar fi făcut-o cu șase ani mai în vârstă decât el. N-ar fi socotit niciodată acest lucru drept un neajuns și nici încredințat cu adevărat nu era de aproximările sale. O privi cu o expresie mută, răspunzându-i calm:
– Să nu ne grăbim. Intrați mai întâi.
Îi făcu un semn larg cu mâna invitând-o înăuntru.
Ea ezită, scuzându-se, urmându-l totuși îndeaproape.
– Nu știu dacă se cade, domnule…
Pavel crezu ca avea să-i rostească numele și o clipă ciuli urechile concentrându-și atenția asupra gurii ei. Zadarnic însă, căci ea nu mai adăugă nimic.
Să nu-l fi aflat, oare, până acum? Maurice îl recomandase doar cu numele mic, pe când, pe al ei îl pronunțase complet. Avea, totuși, adresa lui, era cu neputință să nu-l cunoască.
– Nu vă scuzați, îmi dau seama că vizita dumneavoastră are un scop important.
– Nici nu știu dacă mă mai țineți minte, continuă ea, ducându-și o mână în dreptul obrazului, ca și cum acel gest ar fi putut s-o facă mai simplu de recunoscut.
Pavel nu se sfii să recunoască faptul că și-o amintește perfect.
– Prietenul nostru comun, Maurice, adăugă sfioasă, incriminându-l pe acela, pe celălalt ignorându-l.
– Știu, știu, a fost în seara aia acolo. Cum aș putea să uit?
Întrebarea din urmă avusese intonația unei remarci cu dublu înțeles. Surâse, și modulația buzelor îi puse o gropiță discretă dedesubtul obrazului stâng.
Porfira nu-i înțelese surâsul și se foi nervoasă în scaun. Pavel se scuză câteva clipe, ca să-i prepare un ceai sau o cafea, după preferințe. Numai că ea rămase privind în gol, nesigură pe alegerea pe care ar fi trebuit să o facă, iar după câteva minute se trezi ținând în mână o farfurioară cu câteva fursecuri alături de o ceașcă plină cu ceai.
– Sper să vă placă, e din iasomie, o înștiință bărbatul, adulmecându-i deopotrivă parfumul.
Femeia se uita perplexă la ceașcă, de parcă ar fi vrut să spună tardiv: „Aș fi preferat o cafea…”
– Lăsați, domnule, nu pentru asta am venit.
Vorbele sunară aspru, ceea ce îl determină pe Pavel să-și închipuie că prefera să verse ceaiul decât să îl bea.
– Am venit din cu totul alte motive, continuă Porfira, ca un fel de amenințare.
– Vă rog! interveni și Pavel tăios, încercând să o calmeze.
– Dar ce s-a întâmplat? Mă fac vinovat de ceva? Nu cred că vă înțeleg privirea și agresiunea din glas.
De data asta vorbise concret, fără ocolișuri, ca să priceapă sursa nemulțumirilor Porfirei.
Discuția dintre ei se întrerupse brusc, după o nouă bătaie în ușă, tocmai când ea se pregătea să rostească „Totul sau nimic!”.
Ca o pasăre speriată, o zbughi de lângă el dispărând, Dumnezeu știe în care dintre încăperi.
Probabil sosise Maurice. Nu înțelegea prea bine cum să se comporte, intuind în același timp că nu trebuie să îi deconspire acestuia vizita de mai înainte. Maurice îl întâmpină tușind, după care îi arătă un zâmbet sincer, prietenos. Pavel rămase în ușă, neștiind cum să reacționeze. Se văzu împins deoparte fără voia lui. Maurice trăncănea de zor, așa că prietenul său închise ușa, urmându-l. Ochii îi picară pe ceașca de ceai intactă alături de cele câteva fursecuri. Se așeză servindu-se, ca și cum tocmai ar fi fost surprins în mijlocul acelei activități. Dar Maurice îl fixă suspicios, rotindu-și ochii sub sprâncenele stufoase. Ager, Pavel îi smulse vorba din gură, interesându-se de o chestiune care îi privea pe amândoi și care rămăsese nelămurită la ultima lor întrevedere. În timp ce își aștepta răspunsul, pregăti două pahare, deschizându-și în același timp tabachera. Amintindu-și de tusea prietenului său, puse tabachera la loc în buzunar. Maurice făcu un gest de indiferență cu mâna, smulgând la rândul său paharul oferit. Ciocniră sec, fără protocol.
– Pavele, dacă-ți spun ce-am pățit, n-o să-ți vină să crezi.
Și vorbind așa, se tolăni zgomotos în fotoliu, după cum îi era obiceiul.
nicor.codell 