De ce nu ți-am văzut, tată, chipul în ziua aceea?
Astăzi m-am deșteptat cu gândul la tine,
La copilăria mea neterminată
Când învățătoarea m-a ascuns după un dulap, pentru ca tu să nu mă poți vedea,
Să nu cumva să mă vezi și să mă iei acasă,
În casa aceea pe care o numeam și rai și iad deopotrivă
Strigătele tale m-au urmărit toată viața
Din ziua aceea numele meu nu s-a mai auzit niciodată la fel
A împrumutat ecoul pereților reci și goi de care s-a izbit pe holurile lungi ale școlii
Inima mea cât un purice
Mai bate încă acolo, după dulapul acela,
Rânjetul meu de groază mai stăruie încă, transformat pentru totdeauna într-un țiuit de urechi
Când ai intrat, toate capetele din clasă s-au întors către tine,
Am râvnit la freamătul acela!
Toți te-au privit îngroziți, în afară de mine, tată
Dacă n-aș fi fost un copil atât de ascultător
Aș fi ieșit chiar atunci din ascunzătoare
Numai o clipă să te privesc,
O clipă cum n-am știut s-o mai fac niciodată de atunci
De parcă un călău mi-ar fi acoperit ochii
Ca să nu pot vedea apropierea iminentă a morții
Tată, tu ești moartea și învierea mea
Răstignitul pe cruce
Închid ochii și îți văd chipul dinaintea ușii:
Părul ți-e răvășit, privirea pierdută
Capul înclinat aievea într-o parte
Te clatini,
Zâmbetul tot ți-e transformat în cenușă,
Mâinile și degetele pironite de dor
Picioarele împietrite, glasul sfărâmat
Ai rămas singur și de față cu toți
Întrebarea ți-a fost refuzată.
Doar nu credeai că vor lăsa un copil
În brațele unui tată ostracizat
Puteam să fug de acolo, tată
Ce mult aș fi vrut să te privesc,
Te-au văzut toți, în afară de mine,
Pe toți i-ai căutat din priviri,
Numai eu am fost aceea uitată
Într-un colț unde doar păianjenii se mai ascund
Acum înțeleg frica păianjenului deodată…
nicor.codell 