Sunt zile…

În cine să mă-ncred

Să mă încred în mine
Să mă încred în medici
Să mă încred în Dumnezeu
În Univers?
Mai bine mă încred
În vers

De unde vine versul
Din mine nu
Din ceilalți poate
Nici din real
Din vis nu cred
Chiar paradisul ar spera
Dintr-însul să se tragă,
Dar nici de-acolo nu-i
Poate-i din apă
Din adieri de vânt
Din clipe puse laolaltă
Versul mi-e toată viața
Rescrisă invers

Să

Să-ți fie dor de un nedor, să pleci pe un nedrum cu bilet de voie de la timp, Să n-ai cuvinte, să ai neînțelesuri și o linie de tramvai fără sfîrșit, Să-ți schimbi ochelarii roz cu ochelarii mov și teii și cireșii și pescărușul de pe pervaz, Să te privească cu o invidie de frunze […]

Să

Sunete și litere

Mi-am acoperit pleoapele cu părul ca să pot înfrunta lumina zilei. Stăteam cu ochii închiși fără să dorm. Sunt o simfonie cântată în la major. Nu știu ce înseamnă asta sau dacă înseamnă cu adevărat ceva, în sensul în care o astfel de bucată muzicală ar putea fi cântată în felul acesta pe întreg parcursul ei, având totodată parte de sunete diferite. Cert e că așa mi-a venit să-mi spun în gând, de undeva de sus ori de dincolo de fereastră, înainte să-mi acopăr ochii cu părul, încurcați de lumină, cu toate că, pătratul ferestrei tăiat în perete e poziționat înspre nord, ceea ce face imposibilă trecerea adevărată a luminii prin el, sau, mai bine zis, a luminii celei adevărate, aceea care are și capacitatea fizică de a încălzi. Fără căldura caloriferului de dedesubt, camera aceasta ar fi, atât iarna cât și vara, o jalnică încăpere îngrădită în propria sa lumină rece, asemenea unui tablou în care un pictor nepriceput, a uitat să strecoare o undă, fie ea și palidă, care să răspândească viață în tușele eminamente moarte ale imaginii. Uneori am atât de multe idei în cap, care se luptă pentru supremație, încât le uit pe toate simultan, într-un cap, țin să menționez, care nu reușește să le facă față, și e tentat să se separe de ele, ca și cum nu le-ar aparține deopotrivă. De pildă, acum nu mai știe exact de unde a plecat și încotro se îndreaptă, dar se străduiește din răsputeri și undeva într-o celulă, își imaginează spontan cum ar trebui să sune o simfonie în gama la major. Ah, muzica! Mintea și inima mea adoră muzica, păcat că nu s-au născut agățate de trupul unui maestru muzician. Ar fi reperat oricând, cu plăcere, sunetul notelor în schimbul sunetului literelor. Sau n-ar fi făcut-o deloc, mă dojenește la fix capul meu, adică în același timp în care era tentat să-și închipuie trocul. Dar cum nu stăpânesc, din fire, măiestria niciuneia dintre arte, sau în orice caz, pe cea a sunetelor într-o proporție mult mai mică, zic că aș face mai bine să mă stăpânesc, așa cum îi șade cu adevărat bine oricărui tip de maestru.
Mi-am reîncălzit cafeaua rămasă în ibric după ce am băut prima ceașcă. Deși e aceeași, are alt gust acum, la o oră distanță. Un fel de: ah, ador viața, urăsc oamenii, sleș, urăsc viața, ador oamenii, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun. Am trăit mereu cu senzația că voi deveni faimoasă, cândva, după moartea mea. Și voi ați trăit uneori cu sentimentul acesta, nu-i așa? Chiar și voi aceia mai puțin talentați, poate asemenea mie. În capul meu persistă: la o oră distanță, ce mai titlu ar fi ăsta pentru o carte! Aș putea să scriu o carte numai cu titluri de cărți la câte mi-au trecut prin minte până acum, dar dacă le-aș adăuga tuturor câte o poveste și le-aș scrie de la cap la coadă, n-aș mai avea răgazul necesar pentru cea cu titlurile de cărți, cel mai probabil, și care, dacă stau să judec lucrurile ordonat, nici mai la îndemână nu mi-ar fi, căci tot ar trebui să se întindă pe cel puțin două sute cincizeci de pagini, în opinia mea, altminteri aș considera-o incompletă, disproporționată fiind, nu știu exact din care pricină sau cauză. În memoria ei (a cărții de titluri), neștiută de nimeni, am să-i dedic (măcar atât) o scurtă poezie:

La o oră distanță există undeva sărutul tău
Asta ar însemna să fii undeva prin apropiere sau pe nicăieri, cum îți place ție
Așa cum există și cartea aceasta cu titlurile ei cu tot
În care poate că nu există nici măcar un singur sărut care să-ți aparțină…

Mi-ar plăcea să fiu un câine, precum Misi, și să nu-mi pese nicicum, cum și dacă mă reproduc. Câinii nu au nici un fel de dumnezei în sufletul lor, au doar instinct. Nu-mi mai place că m-am născut întruchipat într-un animal rațional, consider că e mult prea agasant și unii pot trăi cu nenorocirea asta peste nouăzeci de ani uneori. Câinii trăiesc mult mai puțin, de aia se înmulțesc cu viteza luminii, poate ca să întreacă în felul acesta viața. Știu că exagerez, cu viteza luminii se înmulțește doar viața în general, și tot cu viteza luminii se stinge, altfel nu ar fi posibil acest schimb peren permanent care mișună pe planetă, acest conglomerat de materie și forță, care, dacă stai să te gândești, mișună ca un soi de buric albastru în mijlocul Universului, ca o aluniță brună pe obrazul acestuia. Acolo undeva, în interiorul lui, ca niște puncte, existăm noi în frunte cu Misi și conservele ei diferite din fiecare zi. Cearcănele ei mă duc cu gândul la ale mele care se adâncesc de la o zi la alta. Caut o operă mare din care să mă inspir și care să mi se potrivească la fel ca un suflet pereche. Caut un meșter de cuvinte pe care citindu-l, să ajung să simt din nou, ca în alte dăți, că viața e frumoasă și că merită chiar și pentru câteva ore trăită. Cu alte cuvinte, să simt iarăși că vibrez, precum acea muzică inaudibilă vibrează totuși în interiorul meu de fiecare dată când pășesc într-o astfel de lume părăsită, ca și cum aș păși într-un vis regăsit.

Domnișoara Porfira

Continuare

– Vă rog să mă iertați! Probabil vă întrebați ce caut eu aici.
Vorbise iute, fără să aștepte neapărat un răspuns. Purta o rochie albastră asortată cu o poșetă galbenă ca soarele de mai. Părul castaniu, strâns la spate, îi reliefa ovalul desăvârșit al chipului. Privind-o acum, atât de aproape, își dădu seama că nu era la fel de tânără pe cât crezuse inițial. Să fi avut vreo treizeci și cinci, ceea ce ar fi făcut-o cu șase ani mai în vârstă decât el. N-ar fi socotit niciodată acest lucru drept un neajuns și nici încredințat cu adevărat nu era de aproximările sale. O privi cu o expresie mută, răspunzându-i calm:
– Să nu ne grăbim. Intrați mai întâi.
Îi făcu un semn larg cu mâna invitând-o înăuntru.
Ea ezită, scuzându-se, urmându-l totuși îndeaproape.
– Nu știu dacă se cade, domnule…
Pavel crezu ca avea să-i rostească numele și o clipă ciuli urechile concentrându-și atenția asupra gurii ei. Zadarnic însă, căci ea nu mai adăugă nimic.

Să nu-l fi aflat, oare, până acum? Maurice îl recomandase doar cu numele mic, pe când, pe al ei îl pronunțase complet. Avea, totuși, adresa lui, era cu neputință să nu-l cunoască.
– Nu vă scuzați, îmi dau seama că vizita dumneavoastră are un scop important.
– Nici nu știu dacă mă mai țineți minte, continuă ea, ducându-și o mână în dreptul obrazului, ca și cum acel gest ar fi putut s-o facă mai simplu de recunoscut.
Pavel nu se sfii să recunoască faptul că și-o amintește perfect.
– Prietenul nostru comun, Maurice, adăugă sfioasă, incriminându-l pe acela, pe celălalt ignorându-l.
– Știu, știu, a fost în seara aia acolo. Cum aș putea să uit?
Întrebarea din urmă avusese intonația unei remarci cu dublu înțeles. Surâse, și modulația buzelor îi puse o gropiță discretă dedesubtul obrazului stâng.
Porfira nu-i înțelese surâsul și se foi nervoasă în scaun. Pavel se scuză câteva clipe, ca să-i prepare un ceai sau o cafea, după preferințe. Numai că ea rămase privind în gol, nesigură pe alegerea pe care ar fi trebuit să o facă, iar după câteva minute se trezi ținând în mână o farfurioară cu câteva fursecuri alături de o ceașcă plină cu ceai.
– Sper să vă placă, e din iasomie, o înștiință bărbatul, adulmecându-i deopotrivă parfumul.
Femeia se uita perplexă la ceașcă, de parcă ar fi vrut să spună tardiv: „Aș fi preferat o cafea…”
– Lăsați, domnule, nu pentru asta am venit.
Vorbele sunară aspru, ceea ce îl determină pe Pavel să-și închipuie că prefera să verse ceaiul decât să îl bea.
– Am venit din cu totul alte motive, continuă Porfira, ca un fel de amenințare.
– Vă rog! interveni și Pavel tăios, încercând să o calmeze.
– Dar ce s-a întâmplat? Mă fac vinovat de ceva? Nu cred că vă înțeleg privirea și agresiunea din glas.
De data asta vorbise concret, fără ocolișuri, ca să priceapă sursa nemulțumirilor Porfirei.
Discuția dintre ei se întrerupse brusc, după o nouă bătaie în ușă, tocmai când ea se pregătea să rostească „Totul sau nimic!”.
Ca o pasăre speriată, o zbughi de lângă el dispărând, Dumnezeu știe în care dintre încăperi.

Probabil sosise Maurice. Nu înțelegea prea bine cum să se comporte, intuind în același timp că nu trebuie să îi deconspire acestuia vizita de mai înainte. Maurice îl întâmpină tușind, după care îi arătă un zâmbet sincer, prietenos. Pavel rămase în ușă, neștiind cum să reacționeze. Se văzu împins deoparte fără voia lui. Maurice trăncănea de zor, așa că prietenul său închise ușa, urmându-l. Ochii îi picară pe ceașca de ceai intactă alături de cele câteva fursecuri. Se așeză servindu-se, ca și cum tocmai ar fi fost surprins în mijlocul acelei activități. Dar Maurice îl fixă suspicios, rotindu-și ochii sub sprâncenele stufoase. Ager, Pavel îi smulse vorba din gură, interesându-se de o chestiune care îi privea pe amândoi și care rămăsese nelămurită la ultima lor întrevedere. În timp ce își aștepta răspunsul, pregăti două pahare, deschizându-și în același timp tabachera. Amintindu-și de tusea prietenului său, puse tabachera la loc în buzunar. Maurice făcu un gest de indiferență cu mâna, smulgând la rândul său paharul oferit. Ciocniră sec, fără protocol.
– Pavele, dacă-ți spun ce-am pățit, n-o să-ți vină să crezi.
Și vorbind așa, se tolăni zgomotos în fotoliu, după cum îi era obiceiul.

Povestea lui Silviu

Silviu mi-a cerut să scriu o poveste despre el. Vă întrebați, desigur, cine e Silviu. Și eu mă întreb. Am văzut acest nume astăzi, scris pe coperta unei cărți al cărei drept autor era el, dar nu am să vă spun ce fel de carte era, pentru că asta ar face din el un personaj foarte plicticos, în ciuda faptului că admit că știu că mă înșel. Să zicem că era o carte cu trimiteri didactice și simpla mențiune a acestui detaliu, bănuiesc întrucâtva că vă ofilește deja interesul. Eu nu pretind că înteleg cum funcționează mecanismul prin care poate lua naștere o poveste sau alta, spun doar că ulterior citirii numelui acelui autor, și când zic ulterior mă refer la câteva zeci de minute, l-am creat în subconștient pe Silviu, un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într-un impermeabil clasic de detectiv, suplu, înalt, purtând o pălărie de gentleman pe cap. Inconvenientul apariției sale neașteptate era unul de ordin singular și consta, mai exact, în faptul că stătea întors cu spatele la mine și nu îi puteam zări chipul. Atunci de unde știu că este încă tânăr, o să vă întrebați. Păi știu, după alură, după zvâc, după nerăbdare, dar știu mai ales după actul reproducerii sale în meandrele minții mele, după graba cu care s-a afișat provocându-mă să-i aflu misterul. Un om bătrân, de obicei, nu își mai dorește să fie la fel de versatil, nu-i mai pasă de toate aceste aspecte și știe că nici nu mai e benefic pentru el să mai ascundă ceva. Se afișează, cu alte cuvinte, așa cum e, așa cum a ajuns să fie. Iată cum parcă îl și văd, e știrb și zâmbește, deși nu prea mai are cu ce, dar acesta zâmbește cu sufletul. Silviu e deja gelos și parcă își întoarce puțin capul, așa ca să-mi arate că el are toți dinții, că nu-i lipsește niciunul. Aproape că îmi vine să întind mâna și să i-l întorc la loc, pentru că nu doresc încă să îl văd. Zadarnic, mi se arată. Nu e la fel de frumos pe cât mă așteptam și tot ce pot să vă spun clar despre el, este că are un nas ascuțit și cam mare. În rest, deși îl văd, nu pot spune lucruri concludente despre trăsăturile lui, pur și simplu mi se amestecă în minte sau în privire și îmi apar nedefinite. Totuși, mai știu că are o aluniță mică, neagră, ca o pată cât un vârf de ac deasupra buzei superioare, cam la jumătatea curbei de jos a obrazului. O aluniță dintr-aceea fină, caracteristică unei fizionomii de copil, o aluniță frumoasă, de nota zece, pentru care ai fi în stare să-l iubești sau să-l urăști cu patimă deopotrivă. Femeile se pot îndrăgosti de cele mai insignifiante lucruri, cred că la asta mă refer când aduc vorba de aceste aspecte. Ochii îi are buni. Auziți? Are ochi buni. Acum știm că suferă și mai știm ceva, e sincer. Cred și eu, altfel nu ar fi apărut așa, nu ar fi vrut să se deschidă. De fapt, ăsta nu e un argument bun sau nu e suficient, dar altul nu am. Ce văd? Silviu are lacrimi în ochi, dar zâmbește, nu se poate abține, aproape că ar vrea să își muște pumnul, dar nu o face, preferă să îl strângă și atât.
– Silviule, de ce m-ai ales pe mine? îl întreb.
Dă din cap.
– Nu eu, tu m-ai ales, îmi răspunde, deși, surprinzător, intuiesc dinainte răspunsul și-mi vine în minte momentul în care dau click pe cartea aceea ca s-o adaug în coș.
Îl privesc decepționată.
– Bine, dar nu ne-am înțeles că tu nu ești acel Silviu, că ești un altul? Sincer, eu n-aș vrea să fii, pentru că acela cred că a murit de bătrânețe cu capul sprijinit de birou, înconjurat de hârțoage. Tu ești un tip sexi, na că folosesc un cuvânt pe care nu îl agreez deloc, dar chiar așa e și n-am alt înlocuitor, tu ești din altă parte de lume, dintr-una fascinantă, cu nopți nedormite și muzici de cabaret, un tip care s-a consumat din alte privințe, nicidecum…
Își duce arătătorul peste buze și mă îndeamnă să tac, apoi se întoarce și mă îndeamnă să-l urmez, numai că eu nu cred că vreau să o fac. Stau locului și nu mă clintesc, dar el fuge și știu în sinea mea că îl pierd dacă nu îl urmez la rândul meu, în nebuloasa aceea. E prea multă ceață în jurul lui și subit îmi apare în minte, imaginea cadavrului celuilalt Silviu de la birou, alături de care ciripesc păsărele la o fereastră însorită, într-o dimineață banală, ca oricare alta. În timp ce mă gândesc la asta, încep să alerg și strig:
– Stai, stai, am promis că am să îți spun povestea. Unde fugi?
Nu-l mai zăresc, îi aud doar pașii, zgomotul lor nefiresc, ca și cum mi-ar bubui direct în timpane, forțându-mă să-mi duc palmele peste urechi. Apoi un râs, un râs batjocuritor, scurs dintr-un suflet care parcă ar vrea să înceapă să geamă. Mă opresc și mă uit cu atenție în jur. Dintr-o dată îl zăresc. Stă aplecat peste tejgheaua unui bar, cu mâinile sprijinite de tâmple, iar între ele, în fața lui pe blatul din lemn, un pahar plin pe jumătate cu un lichid ce pare să fie whisky. Foarte aproape, un scaun gol, singurul, mă așteaptă să mă alătur lui. Își aprinde o țigară, apoi își duce pachetul la loc, în buzunarul de la piept. Înaintez și de data asta aud cum și pașii mei produc același zgomot de mai devreme. Mă apropii cu frică. Mă așez și observ că scaunul se rotește. Aș fuma și eu, dar nu îndrăznesc să-i cer. El nu îndrăznește să mă privească.
– Am făcut totul, știi, începe spășit, trecându-și palmele peste față – continuând după o pauză lungă – absolut totul.
Pare sfârșit. Încerc să-l fac să mă privească. Mi se face milă de el, îi simt zbuciumul și regretele. Într-un târziu, se întoarce încet către mine, cu același zâmbet nevinovat pe buze și în privire.
– Cine ești? îl întreb și deodată mi se pare că îl recunosc, că am mai văzut undeva acel zâmbet. E numai imaginația mea, îmi spun, el e Silviu și nimeni altcineva și îi redau dreptul de a-i reordona trăsăturile, în așa fel încât să semene din nou cu chipul lui Silviu.
Oftează și duce paharul la gură.
– Degeaba încerci, Silviu nu e aici.
Mă ridic și sar ca arsă, de parcă aș fi zărit o fantomă. Îmi doresc să-l pălmuiesc.
– Dacă asta te face să te simți mai bine, îmi spuse de parcă mi-ar fi citit gândurile.
– Ai fost rea dintotdeauna.
Se întoarce din nou către mine și mă privește ca și cum nu m-ar fi recunoscut.
– Ce cauți aici? șoptiră buzele lui.
– Nimic, voiam să-ți scriu povestea, îi răspund.
Începe iar să râdă isteric, dându-și capul pe spate, după care se ridică și își cuprinde reverele impermeabilului, într-un gest de detașare, ca și cum ar fi vrut să se distanțeze și să pună capăt acelei întâlniri. Rămâne tăcut. Se uită la mine ținându-și capul înclinat, afișând un zâmbet amarnic. Ochii lui buni, erau și mai buni deodată. Îmi așează o mână pe umăr și rostește oftând:
– Mi-ai scris-o deja! după care dispare subit.
Rămân singură și cam atât…

Google.com

Blonda de la geam 34

– Ia zi, fă, unde mergem? La mamaia sau la tataia?
Beti pică pe gânduri. Erau aproape ajunși. Răspunse în glumă:
– La muntele Athos!
Gabriel pufăi surprins:
– Hai că mi-a plăcut asta. Ce să căutăm noi acolo, fă?
– Cum ce? Hrană pentru suflet, să ne spălăm de păcate, să vedem și noi lumea, să înțelegem mai bine rostul pentru care trăim.
– Păi stai că-ți explic eu imediat, nu trebuie să batem atâta drum. Plus de asta, femeile nu au ce căuta acolo, nu știai?
Beti își duse mâna la gură ca să-și roadă o unghie.
– Știu, știam adică, dar găsesc eu o cale, mă deghizez.
– Hai, făi Beti, că ești de circ, zi odată unde mergem că ne apropiem.
Dădu din umeri:
– Nu știu!
– Atunci? Dăm cu banul?
Beti încuviință.
– Bine tu, dar banul n-are decât două opțiuni, noi avem vreo zece stațiuni. Cum facem?
– În care pică pajură, acolo rămânem.
– Hai, bagă, să vedem.
Dădu cu banul. Pică pajură din prima. Amândoi fură dezamăgiți.
– Nu e bine, fă! Deschide maps-ul și pune degetul pe hartă. Vezi, ce zice..
Beti făcu întocmai:
– Zice Tuzla!
Gabriel pufni din nou:
– Da ce, fă, am plecat cu cortul după noi? Dă-i mai departe.
– Mă Gabriele, se oțărî Beti înfuriată, păi ce facem noi aici, orbecăim până ne convine?
– Stai tu, ce sari așa? Păi normal că asta facem, doar n-am bătut atâta drum ca să ne așezăm unde hotărăște soarta.
– Păi atunci de ce-am mai început cu asta? Care mai e rostul?
Gabriel întoarse capul spre geam, în stânga lui, fluierând încântat o femeiușcă subțire ce tocmai se materializa pe trotuar, îmbrăcată într-o rochie ușoară de vară, purtând pălărie și pantofi asortați, ca în paginile unei reviste de modă.
Beti, alături, îmbrăcată într-un hanorac subțire și bermude franjurate până la genunchi, se privi în oglindă prefăcându-se neinteresată.
Revenindu-și după scurtul flirt, Gabriel își continuă alocuțiunea, având o căutătură schimbată, mult mai galeșă în privire:
– Rostul, draga mea, e chiar farmecul. Lucrurile nu trebuie să aibă neapărat un rost, e suficient doar un gram de farmec și atât.
Îl privi în timp ce el țintea drumul ca o săgeată. Își pusese un tricou negru cu guler, ca de înmormântare. Netuns, nebărbierit, părea într-adevăr că suferă.
– Nu știu tu, dar eu cum ajung, mă bag imediat la somn, zise el schimbându-și brusc dispoziția.

Cute subțiri i se încrețeau discret la coada ochiului. Se întoarse către ea, întrebând fals:
– Fă Beti, mie mi-ai luat slipul?
Ea își puse ochelarii de soare la ochi răspunzând indiferentă:
– Gabriele, mă confunzi!
El se arătă descumpănit:
– I-au-te bă, mai dau banii și pe ăia acu’. Nici măcar un șort?
– Oprește, am mers destul, îmi place aici, îl ignoră ea încercând să pară vioaie. Parchează acolo, sub sălciile alea.
Se aflau undeva între Costinești și Neptun.
– Gata, șefa, s-a făcut.
Făcu viraj la stânga și intrară pe un drum prăfuit, neasfaltat. Marea se zărea încețoșată, neprimitoare, învăluită în fum. Gabriel zise sarcastic:
– Ai gusturi, fă fato, nu cârcală, dar ochii îi străluceau pe dedesubt iar buzele strânse trădau un zâmbet ascuns.
Coborâră împreună din mașină și merseră unul lângă altul până la țărm. Se așezară turcește pe nisipul rece și priviră multă vreme tăcuți înspre albastra depărtare. Beti era sătulă de vorbe și spera ca Gabriel să rămână tăcut. Dintre toate fațetele mării pe care le văzuse, aceasta părea să fie cea mai conspiratoare, potrivită cu uneltirile simțirilor lor. Se lăsară furați de somn. Întinși pe nisipul rece, petrecură așa câteva ceasuri, tresărind și unul și celălalt de frig și de spaimele care le bântuia prin vise.

Blonda de la geam 19

Singura lui slăbiciune de pe pământ, despre care cel mai adesea spunea cu năduf că ar trebui distrus cu o bombă, erau patrupedele fără stăpân, pe care le aduna de peste tot, de pe unde le întâlnea. Le încropise chiar și un adăpost în propria ogradă, iar odată îl văzuse chiar ea cum hrănise un pui de pisică de nici cinci sute de grame (în portbagajul mașinii de marfă), cu mai bine de jumătate de sul de parizer, din care ar fi putut mânca liniștit cel puțin o săptămână. Dar așa era Chiriță, într-o permanentă dilemă cu simțul măsurii, exagerările de orice natură ieșind la suprafață constant. Nu de puține ori mânca și el din același sul de parizer, pe care îl îndesa între jumătățile unei franzele albe dintre cele mai ieftine, înainte să-l arunce vârtos pisicii, în sensul că nu era capabil de gesturi calme, liniștite, instinctual mișcările sale trădau apucături de bădăran. Așa era el, mușca cu poftă din franzelă, nemăsurat la vorbă și la faptă, veșnic nervos și nemulțumit, întreaga lui ființă trădând răutate. În ciuda acestor constatări obiective, Beti era de părere că o singură mângâiere l-ar fi transfigurat dintr-un diavol înfiorător, într-un motănel cald și blând. Însă cine s-ar fi putut apropia să mângâie un diavol, când majoritatea oamenilor își fac cruce și pleacă speriați, dacă nu întocmai un înger care nu s-ar teme că ar putea fi contaminat și devastat de atâta înfricoșătoare răutate? Cu toate astea, înțelegea desigur, că diavol fiind, ar fi cerut, pesemne, din ce în ce mai mult, până când îngerul ar fi fost complet compromis, stors de vlagă, și cum îngerii sunt generoși, dar nu sunt proști, Beti rămase doar cu gândul unei astfel de mutări, mângâind cu degetele acel obraz aspru doar în imaginația ei. Astfel, Chiriță a continuat să tune și să fulgere, iar ea, să zâmbească trufașă în sinea ei, ceea ce-l făcea să reacționeze și mai suspect, uneori până într-atât încât Beti îl credea de-a dreptul nebun. Nu înțelegea cum de soția îi rezistase alături atâta timp, sau cum de fiicele sale nu hotărâseră în secret să-l interneze la balamuc, sau cum de făceau față cei mai apropiați angajați ai sediului principal, acolo unde erau nevoiți să-l suporte de dimineața până seara, fără să-i adauge câteva picături de vitriol în franzelă. Învățase de la el un singur lucru: atunci când te simți încolțit de celălalt, când vrei să preiei frâiele într-o conversație în care vrei dinadins să câștigi teren, arunci în aer pe un ton hotărât și acuzator următoarea propoziție încuietoare: „Dumneata îți bați joc de mine?”. Văzuse Beti, de câte ori îl auzea conversând cu diverși indivizi la telefon, că sintagma folosită avea darul să-i blocheze pe moment pe interlocutori, ceea ce-i conferea acestuia avantajul continuării discursului într-un mod mult mai convingător, indiferent de dreptate sau nu. Chiar ea se dezumflase adeseori, blocată de o astfel de intervenție, în ciuda faptului că nu avea nicio vină, iar singura bătaie de joc venea, firește, întocmai din această tactică vicleană a lui. Învățase, dar nu o pusese în practică niciodată, și probabil că nici nu avea s-o pună, câtă vreme nu îi stătea în caracter, dar o păstra așa în minte, că poate vreodată chiar ar fi fost nevoită să scape basma curată în vreun fel, din cine știe ce neimaginată situație. Uneori repeta singură în oglindă: „Domnule, dumneata îți bați joc de mine?”

În care

Peștele vorbește, dar nu înțeleg ce vrea să-mi spună

• 

În care,

„Dacă totul trebuie să fie în regulă în jurul nostru ca să fim fericiți, atunci suntem sclavii circumstanțelor”.