De ce nu ți-am văzut, tată, chipul în ziua aceea? Astăzi m-am deșteptat cu gândul la tine, La copilăria mea neterminată Când învățătoarea m-a ascuns după un dulap, pentru ca tu să nu mă poți vedea, Să nu cumva să mă vezi și să mă iei acasă, În casa aceea pe care o numeam și rai și iad deopotrivă Strigătele tale m-au urmărit toată viața Din ziua aceea numele meu nu s-a mai auzit niciodată la fel A împrumutat ecoul pereților reci și goi de care s-a izbit pe holurile lungi ale școlii Inima mea cât un purice Mai bate încă acolo, după dulapul acela, Rânjetul meu de groază mai stăruie încă, transformat pentru totdeauna într-un țiuit de urechi Când ai intrat, toate capetele din clasă s-au întors către tine, Am râvnit la freamătul acela! Toți te-au privit îngroziți, în afară de mine, tată Dacă n-aș fi fost un copil atât de ascultător Aș fi ieșit chiar atunci din ascunzătoare Numai o clipă să te privesc, O clipă cum n-am știut s-o mai fac niciodată de atunci De parcă un călău mi-ar fi acoperit ochii Ca să nu pot vedea apropierea iminentă a morții Tată, tu ești moartea și învierea mea Răstignitul pe cruce Închid ochii și îți văd chipul dinaintea ușii: Părul ți-e răvășit, privirea pierdută Capul înclinat aievea într-o parte Te clatini, Zâmbetul tot ți-e transformat în cenușă, Mâinile și degetele pironite de dor Picioarele împietrite, glasul sfărâmat Ai rămas singur și de față cu toți Întrebarea ți-a fost refuzată. Doar nu credeai că vor lăsa un copil În brațele unui tată ostracizat Puteam să fug de acolo, tată Ce mult aș fi vrut să te privesc, Te-au văzut toți, în afară de mine, Pe toți i-ai căutat din priviri, Numai eu am fost aceea uitată Într-un colț unde doar păianjenii se mai ascund Acum înțeleg frica păianjenului deodată…
Cineva scrisese într-o carte: „O viață trăită numai în speranța de a fi fericit…”. Eram copil și nu înțelegeam. Pe atunci abia descopeream ce înseamnă să citești. Cumpăram cărțile și în lipsă de altceva scriam, la rândul meu, pe prima pagină, același citat. Așa mi se părea că trebuie, altfel cartea era incompletă, străină și rece. Mi se păreau acelea cuvinte fără început și fără sfârșit, o frazare care trebuia afiliată lângă o alta ca să capete sens. În mintea mea ingenuă, necoaptă, suna aidoma acelor atenționări de pe stâlpii de electricitate pe care stătea scris cu litere galbene, aproape fără spații, următoarele: „Nu atingeți firele chiar cazutela pământ, pericol de electro cutare”. Abia învățam să citesc și pentru mine era necesar ca ă-ul să poarte o „căciuliță”, iar cutare era un cuvânt des auzit la tata. El zicea mereu „Cutare și cutare…”, carevasăzică nu exista numai pericol de electro ci și de alte „cutare” potențiale pericole. Cu toate astea, eu atingeam stâlpii, aveam unul chiar peste drum și mă cățăram pe el ca pe o scară, mă refugiam în scobitura aceea din beton, și mi se părea dintr-o dată viața mult mai frumoasă și mai interesantă. Apoi mă dădeam jos, mă așezam pe bordură cu coatele pe genunchi și pumnii strânși sub bărbie și citeam din nou, visătoare, literele galbene, înșiruite cam fără noimă. Doamne, ce dor îmi e de copilul din mine, ce frumoasă trebuie să fi fost pe atunci, și cât de prostuță trebuie să fi fost să mă consider mai urâtă, mai săracă și mai murdară decât toți ceilalți. Dacă cineva mă atingea din greșeală, mă întrebam cum de nu fuge să se spele, și de aceea o iubeam atât de mult pe Áne, pentru care însemnam totul, deși ea reprezenta exact opusul statutului meu: era bogată, curată și frumoasă. Tatăl ei nu bea, mama ei nu era o slugă, în casa lor era liniște mereu, cel puțin așa credeam eu. Cu toate astea, nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată viața ei, poate doar bicicleta și câteva jucării. Nu i-am furat nicicând vreo jucărie, de ce s-o fac când ea ar fi fost în stare să mi le ofere pe toate, și întocmai ca Don Quijote, să se lupte până la ultima suflare cu oricine ar fi încercat să o împiedice. Deși eram mai mare, avea în ea un dar, o putere și o înclinație de a mă proteja și o făcea ori de câte ori era nevoie. Nu cred să mă mai fi iubit cineva, vreodată, mai mult decât atunci, în toată viața mea de până acum; sincer, curat, onest, necondiționat. Azi n-am prieteni, n-am aproape pe nimeni, dar încă îmi încălzește sufletul această prietenie din copilărie, și-i mulțumesc destinului îngenunchind în fața sfintei cruci pentru ea. După treizeci de ani, pe când mă aflu la slujbă, îmi amintesc de acea autodedicație scrisă pe prima pagină a cărților cumpărate din propriile economii, din care asta îmi plăcea să îmi cumpăr: cărți, casete audio și ornamente pentru bradul de Crăciun. Atât îmi trebuia ca să fiu fericită. Acum, acele cărți sunt împrăștiate prin camerele acestor oameni nevoiași cu care lucrez. Parte din ele le-am depozitat la Centru și se mai nimerește ca unii dintre ei să le citească uneori. Țin în mână cărțile mele și imaginea asta mă trimite cu gândul înapoi. „O viață trăită numai în speranța de a fi fericit…”. Abia acum înțeleg și-mi amintesc și de ochii blânzi și nostalgici ai aceluia de unde am cules această cugetare. Era un bărbat care a stat cândva la noi în gazdă, voia să se facă polițist. Țin minte precis că a căzut examenul și nici nu mă miră lucrul acesta acum, căci el avea o altă formație sufletească, ce n-ar fi încăput nicicând în limitele uneia de uniformă militară. Avea un fel de a privi când vorbea, ca și cum, în jurul lui, nu exista decât proiecția unui viitor pe care nu avea să-l atingă niciodată. Nu te privea, se uita parcă numai în sus, cu ochii umeziți de emoție, de o năzuiță neștiută, poate, nici măcar de el. Nu m-aș mira, stau și mă gândesc acum, să fi ajuns din două una, călugăr sau profesor. Dar cine mai știe cum îl cheamă? Nu se mai știe nimic. El era bărbat în toată firea, eu doar un copil, însă devenisem femeie și-mi făcea plăcere compania lui, chiar dacă diferența dintre noi era enormă, iar el, conștient de lucrul acesta, se uita mereu dincolo de mine, ca și cum nici nu m-ar fi văzut. Aici descopăr, iată, frumusețea vieții, în clipele astea, și mă minunez cât poate să fie de reală, de autentică și în același timp, de imponderabilă. Acele momente au existat cu adevărat, dar atunci n-am simțit nimic în comparație cu ceea ce simt acum, acest parfum retroactiv al unei existențe capabile să comprime un întreg într-un punct din care să explodeze miliarde de lumi asupra cărora persistă pentru sufletul omului, fără excepție, aceleași cuvinte grele, de neînlăturat, indiferent de existență, împejurări sau algoritmi matematici: „O viață trăită numai în speranța de a fi fericit…”
Când eram mică, mi se părea că fericirea înseamnă să stai la soare de dimineața până seara, fără să mai faci nimic altceva, tolănit, musai, într-un șezlong din pânză dungată, așa cum văzusem eu la mama unei prietene dragi, ori de câte ori venea cu odrasla în vacanță la părinți. Mă opream din joacă și o admiram în tăcere pe această femeie despre care îmi spuneam în sinea mea că așa vreau să ajung și eu într-o bună zi. În costum de baie, veșnic bronzată (cum altfel), cu bucle mari coafate, strânse la spate într-un coc neglijent, și unghiile de la picioare făcute, așteptând să mi se facă pe plac și de îndată ce fluier, cineva să țină întotdeauna cont de dorințele mele. Mă uitam la ea și mi se părea un vis greu de atins, căci mama mea era cu totul și cu totul o altfel de femeie. În momente ca acestea, îmi amintesc de mama prietenei mele, și-mi spun că măcar pe jumătate, visul mi s-a îndeplinit. Șezlongul meu (mai mult un scaun) nu e din pânză veritabilă, dar măcar are dungi, costumul de baie poate să mai aștepte, că mie îmi place să stau atât cât să mă bucur de o bere, în rest, am întotdeauna ceva de făcut, cât despre fluierat nu mai încape vorbă că nu-mi răspunde decât vântul sau ciripitul tandru al păsărelelor, dar de ce să-l mânii pe Dumnezeu, uneori mă mai răsfață și cei care mă iubesc. Bucle n-am, dar cine are nevoie când am o pălărie din paie favorită și multe altele agățate în cui, ce mă așteaptă să le asortez și pe ele cu soarele, cât despre picioare sau unghii, nu mă plâng, dar mereu m au fermecat mai mult, zău dacă pricep de ce, o pereche de galoși murdari de noroi… Nu știu cât de fericită e doamna acum, o văd uneori și îmi pare că s-a cam acrit. Dar eu nu o văd doar așa, o văd cu ochii minții, tolanită în șezlong, dornică să înhațe tot soarele, veșnic nemulțumită de pielea ei neagră, și așa mult prea tuciurie de la natură. Dar nu era vorba doar de asta, era vorba de o stare pe care și-o dăruia, de câte ori petrecea câteva zile, reîntoarsă la casa ei părintească. Nu știe, desigur, că atitudinea ei a inspirat dorințele, visurile unui copil, uite așa, pe negândite. Eu nu am vrut să mă fac în nici un fel când eram mică, nici doctor, nici avocat, nici profesor sau mai știu eu ce altă meserie mai era la modă pe atunci. Eu am vrut să mă fac Olga. Mi-a reușit doar parțial, dar de ajuns încât să pot spune că uneori, în viață, visurile chiar se îndeplinesc.
E o femeie care mă așteaptă pe un colț de divan să scriu despre ea. Nici tânără, nici bătrână, mai degrabă bătrână, pentru că imaginea ei corespunde în mare măsură imaginii unei bătrânici pe care am cunoscut-o în copilăria mea. Aceasta mă invita deseori să-i țin companie noaptea, când îi era urât să doarmă de una singură, văduvă fiind și probabil cu nervii zdruncinați de pe urma singurătății. Copiii locuiau cam la vreo două străzi de casa ei și o mai vizitau uneori, cel puțin unul de care îmi amintesc, și-i aducea cele de trebuință supraviețuirii zilnice, bătrâna mâncând puțin, cât un șoricel, sâmburi de nucă, zacuscă foarte grasă întinsă pe pâine sau mere de care nu mai rămâneau decât niște coceni foarte mărunți, supți până la sâmbure de către gingiile ei învinețite. Eu locuiam alături, peste gard, eram un fel de rude și îi acceptam de fiecare dată când îmi propunea, invitația de a dormi peste noapte la ea, până în ziua în care m-a acuzat de un lucru pe cât de rușinos, pe atât de îngrozitor, pentru care inima mea sinceră de copil, nu a iertat-o însă niciodată, lucru care ulterior mi-a salvat viața, îmi dau seama de asta acum, căci a murit într-una din nopți, asfixiată de gaze. Bătrâna suferea veșnic de frig și într-o noapte mai geroasă, nu s-a mai îndurat să închidă gazul, cauzându-și astfel sfârșitul. Avea o fire destul de tăcută, poate și din cauza faptului că era pe jumătate surdă, pe jumătate ignorantă sau așa mi se părea mie, care eram doar fericită pentru sâmburii de nuci pe care îi împărțea cu mine, amestecul acela delicios de legume întins pe pâine, pe care nu-l întâlnisem niciodată la mine acasă, ori moneda galbenă de douăzeci și cinci de bani pe care mi-o așeza în palmă de fiecare dată când îmi luam la revedere. Trăiam o adevărată senzație de înălțare când închideam pumnul și strângeam moneda aceea în palmă, ca și cum nu exista fericire mai mare pe pământ. Am înțeles repede că dacă îmi fac treaba cum se cuvine, sunt răsplătită pe măsură și în ciuda sărăciei mă simțeam cel mai bogat copil de pe pământ, și răsfățat pe deasupra. Da, mi se părea un adevărat răsfăț să dorm o noapte întreagă fără să fiu deranjată, înfrățindu-mi somnul dulce cu sunetele discrete ale unui difuzor care stătea agățat pe un suport în perete și care reprezenta atracția acelei odăi, întrucât la mine în familie se petreceau lucruri îngrozitoare pentru un copil și nu numai, lucruri care tulburau somnul și celui mai strașnic somnoros. Binecuvântarea fiindu-mi, așadar, atât de la îndemână și atât de aproape, mi se părea un adevărat dar ceresc și nici prea multe povești despre babe și vrăjitoare nu cunoaștem ca să mă înspăimânt în vreun fel și să dau înapoi, ceea ce desigur că mi s-ar fi părut o prostie. Tot din cauza spaimei, bătrâna care mai avea o singură odaie – pe care o dădea în chirie – ceva mai mare în afară de cea minusculă în care își ducea zilele, nefiind necesar să facă nici măcar un pas de la divan spre sobă, sau de la masă înspre dulap, toate fiind aproape lipite între ele, fără să necesite decât să se întindă puțin ca să sucească cheia la sobă sau și mai puțin să dea deoparte ușa dulapului care se glisa lateral, ca să apuce de acolo tocătorul pe care aceasta își felia pâinea rotundă și neagră, iar mai sus, pe tepșanul de sub ferestre să picure din când în când câte un ulcior cu apă la mușcatele de lângă geam. Difuzorul nu era niciodată deranjat din butonul său, mergând non-stop, constant la aceiași slabi decibeli. Pesemne că bătrâna nici nu-l mai auzea, de aceea îl și lăsa să meargă așa în continuu, de parcă n-ar fi fost pentru ea decât un bibelou prăfuit, prins în perete. Dar eu îl auzeam și adormeam cântând pe o scenă frumoasă, departe de larma obișnuită de acasă, larmă care nu putea ajunge până peste gard, în odăița aceea mică, nici prin cele mai grozave absurde presupuneri, indiferent dacă se spărgeau geamuri, dacă se iscau țipete sau dacă erau trântite ușile la fiecare două minute când de obicei o voce de femeie striga plină de spaimă ” Săriți, lume că mă omoară! „ Clar, nu îmi aduc aminte decât de două familii de chiriași, așa cum erau ei numiți, iar eu necunoscând termenul și condițiile uzului acestuia, îmi imaginam pur și simplu că ar fi ceva similar cu niște oameni foarte speciali, care pe lângă faptul că erau oameni mai erau și chiriași. Primii, un cuplu cu o fetiță la vreo doi, trei anișori pe care o chema Andruța, de care eu m-am atașat ca de lumina ochilor mei, așa de dragă îmi era, cu toate că nici eu nu cred să fi avut mai mult de cinci, dar mama ei, o femeie strașnic de curată și bună gospodină, mai toată ziua ocupată, mi-o lăsa în grijă pe Andruța sau cel puțin așa mi se părea mie, căci nu știu de ce, aveam impresia că e propriul meu copil și de cele mai multe ori îmi plăcea s-o iau în brațe și s-o car așa de bucurie prin curte. Îi cedam mereu locul în leagănul improvizat dintr-o sfoară, cu toate că aceea era și distracția mea favorită. Din păcate, figura ei a pălit atât de mult din amintirile mele, încât nu-mi mai răsare în minte imaginea chipului ei drăgălaș, oricât aș încerca să-i dau un contur. Numai chipul mamei acesteia, aplecat afară peste copaia de rufe, acolo unde obișnuia să spele pe o băncuță de lemn, cum era obiceiul la sate, cu mâinile până la cot vârâte în clăbuc, purtând o ținută impecabilă, ca din reviste, că mă minunam în sinea mea de cât de curate îi erau și rochia și șorțul și în aceeași măsură părul blond-roșcat frumos pieptănat și pistruii de pe obrajii cu piele străvezie. Totul la mama Andruței îmi lăsa senzația de curățenie și sunt convinsă că în sinea mea, copil fiind, mi-am dorit să capăt la rândul meu aceleași calități când aveam să cresc mare, în ciuda faptului că mereu m-am simțit un copil murdar și neîngrijit. Jalea care m-a cuprins în urma despărțirii, a pălit și ea destul de mult, dar știu precis că așa am resimțit-o și odată cu plecarea ei ( nu aveam s-o mai revăd vreodată ) ceva s-a frânt cumplit în făptura mea care nu mai cunoscuse până atunci împrejurările unei despărțiri. Nu mai știu cât timp a trecut până când cea de-a doua familie și-a făcut apariția ocupând odaia cea mare din casa bătrânei, dar știu că m-am bucurat la fel de mult și atunci. Un el și o ea cu o diferență semnificativă de vârstă, ea să fi fost cu vreo zece sau poate mai mulți ani mai tânără decât el, cum apreciam eu pe atunci. El, un ins cam osos și chelios cu o suviță moale care îi acoperea chelia uneori, ea, o brunetă cu trăsături iberice, suplă, exuberantă, cu o veselie cam impusă, care nu făcea mare lucru în afară de faptul că stătea tolanită în pat, cu nasul în televizor și se plimba prin cameră veșnic doar în tricou și chiloți, fiind posesoarea unor picioare lungi și în permanență bronzate. Neavând copii, mă primeau între ei în pat de fiecare dată când se anunța un film artistic interesant și tot de acolo am deprins și eu gustul ciocolatei, căci era plăcerea supremă a fetei să ronțăie câte ceva bun, pe măsura momentului, căci ciocolata o desfăcea anume numai dacă filmul era și el pe măsură, crescându-și astfel plăcerea. Și despre ei cam atât. Au plecat cum au venit, după o vreme și poate că și astăzi, bătrână fiind, mai ronțăie ciocolată în fața televizorului, alături de chelios sau nu. Iarna, eu continuam să mătur poteca de zăpadă până la poarta bâtrânei și pentru asta mai câștigam un bănuț, făcându-mă să mă simt tare mândră de mine și pe ea s-o îndrăgesc și mai mult, cu toate că uneori nu suferea prezența mea și mă boscorodea în felul acela în care o fac bătrânii ursuzi, plictisiți de viață și de orice altceva. Atunci îi studiam în detaliu fiecare trăsătură de pe chipul negricios și ridat, apoi mă făceam nevăzută câteva zile, până când iar îmi trimitea vorbă să-i țin companie nopțile. Într-una din zile, când nici bine nu mă trezisem și somnul încă mă îndemna să mai ațipesc, m-am ridicat totuși din așternut frecându-mă la ochi, silită de zarva ce se iscase afară și vedeam că pentru prima dată, bătrâna nu mai era așezată pe marginea divinului ca de obicei. Primise o vizită de la unul dintre băieți, iar chiriașii erau deopotrivă afară și se certau. Cu toții o acuzau pe bătrână că își făcuse nevoile cele mari, pe prima treaptă, imediat lângă ieșire, și că în stângăcia ei, strivise și împrăștiase toată mizeria înapoi în așternut, într-un cuvânt, la tot pasul, pe oriunde te-ai fi uitat, podeaua era mânjită de mizerie. Bătrâna făcuse pe ea de frică. De frică să nu fie nevoită să ajungă în toiul nopții la toaleta înspăimântătoare din spatele curții. Apoi, de rușine, ca să scape basma curată, a dat vina pe mine pentru toată tărășenia. O clipă am stat locului buimăcită, neînțelegând mare lucru, după care am luat o expresie care probabil și astăzi mi se așterne pe chip, de fiecare dată când sunt acuzată pe nedrept. Din fericire pentru reputația mea, nimeni nu a crezut-o, pesemne și din cauza faptului că veșmintele ei afișau fără niciun dubiu toate urmele adevărului, dar bătrâna mea continua să nege și să pară vehementă, așa cum eu nu o văzusem niciodată. În fond și la urma urmei, erau treptele ei, casa ei, chiriașii ei, iar acela nu era decât un fiu care o vizita rar, doar ca să-i cauzeze până la urmă nefericite deranjamente stomacale. Mi-am luat tălpășița și-am plecat, uitând repede nefericita întâmplare. Pe când mă îndreptam spre poartă, am simțit privirea bătrânei lipită parcă de spinarea mea, care mă implora s-o iert cu lacrimi în ochi și să-i promit că n-am să mă supăr atât de tare, încât s-o las prea multă vreme să-i fie urât. Dar pentru mine, sosise un alt timp, cel al confruntării cu propriul meu urât, care nu mirosea deloc, dar era de departe mult mai înfricoșător și care mă bântuie uneori și astăzi.
…Alungam însă repede orice astfel de închipuire, căci știam câte sacrificii înfăptuise de-a lungul timpului pentru ca să ne ofere hrană, adăpost și școală, căci tatăl meu și al fraților mei, nu contribuise la toate astea decât o perioadă firavă, în ceea ce mă privește până la șase ani, apoi nu-mi mai amintesc să-mi fi dat măcar un covrig. Ba dimpotrivă, m-am întâlnit odată cu el, într-o zi oarecare, în timp ce, copil fiind, mă plimbam visătoare pe marginea unui lac. Apa aceea îmi amintea de frați și de copilăria pierdută prematur, când traversam iarna lacul înghețat ca să scurtăm calea până la oraș, eu pe sanie iar fratele meu mai mic, dar mai mare decât mine cu patru ani, trăgând sania de funie, întorcându-se mereu către mine, întrebându-mă dacă îmi place, și chipul îi strălucea de fericire de parcă noi nu ne-am mai fi aflat atunci pe pământ ci într-un tărâm magic în care călătoream doar noi, o prințesă într-o caleașcă și vizitiul acesteia, mândru că o poate purta deasupra apelor nesfârșite, veșnic înghețate. Așadar, spuneam că tot pe lângă acel lac, mi-am întâlnit tatăl pe care nu-mi mai amintesc dacă m-am bucurat să-l văd sau nu, ( era mereu beat și mă făcea de rușine ) dar el își amintește cu certitudine și uneori îmi spune și acum: „Mai ții minte că nu aveam niciun ban și atunci tu ai scos din buzunar o batistuță legată în care aveai câteva monede din care mi-ai dat și mie câteva?” Nu, nu mai țineam minte, dar ce noroc pentru biata mea inimă, ca tocmai tatăl meu din al cărui sânge și carne eram alcătuită să-mi facă o destăinuire atât de veche și de încărcată de emoție care îmi bandaja oarecum rana provocată întocmai de către el, la o vârstă în care cel mai adesea, tații își scot fetele la plimbare și le cumpără înghețată, iar eu îi cumpăram tatei, cu numai câțiva bănuți strânși cu greu, o sticlă de vermut la trei sferturi…
Mă iubeşte şi mă prinde în braţe de fiecare dată când sunt gata-gata să cad. La propriu! Când eram copil, cam pe la grădiniţă să fi fost, am căzut dintr-un cireş. N-am avut ghinionul să ating pământul, că poate nu mai aveam norocul să scriu ceva pe aici, sau nicăieri prin altă parte. Tocmai ce ne reveneam după o baie în gârla ca o fiară tulbure, aşa cum se înfăţişa de fiecare dată după o ploaie mai zdravănă în susul râului, spre amonte, după ce vântul, înăsprit şi el de atacul nocturn al ploilor, ne uscase pielea violată de soare în nuanţe arămii şi frigul ne înţepenea cocoşaţi cu umerii aduşi înainte, zburlindu-ne părul blond de pe braţe, unde ne înflorea inevitabil, pielea aspră de găină. Fraţii mei, băieţi descurcăreţi, aprindeau un foc de nuiele şi uscături, şi-n prigoana iute a vântului, flăcările ardeau să se ducă odată cu acesta, rupându-se din sânul fierbinte, căutând să-şi împrăştie limbile portocalii. Dar şuierul se domolea exact la ţanc, atât cât să le potolească şi lor impulsul frenetic al evadării. Nu ştiu de unde, uneori apărea şi ceva de mâncare, un colţ de pâine, un biscuit, o firimitură, cât să nu zici că n-ai îmbucat ceva după aşa o baie. Ţin minte odată, că un grup de fete pe care eu le considerăm prinţese, fiindcă erau din cale afară de gătite şi pregătite cum se cuvine pentru o ieşire la baie, şi-au făcut pomană cu noi şi ne-au întins câte o felie de chec pandişpan. Mai că-mi era şi milă să-l mănânc. Aşa era de galben, de pufos, şi de pudrat cu zahăr farin, încât puteam să jur că maţele mele obişnuite cu măcriş, aveau să îl respingă instantaneu. Dar ce să vezi? L-am ciugulit pe tot ca o vrăbiuţă, ca să-mi ajungă mult timp, că felia era mică şi soarele încă nu ajunsese la asfinţit. Tot am făcut câteva mofturi şi-am îndepărtat nuca de deasupra, că mie nu îmi plăceau decât nucile verzi şi în niciun caz în prăjituri. Azi, de câte ori fac pandişpan şi pun evident, nucă deasupra, îmi amintesc de ziua aceea îndepărtată. Dacă Dumnezeu m-ar întreba, printr-o minune, în care dintre zilele copilăriei mi-aş dori să mă întorc, aş alege-o pe aceea fără să ezit sau să clipesc. Şi uite aşa, cu bolovanii încinşi sub noi, ba de foc, ba de soarele nehotărât, ne îngustam privirile să gustăm din peisaj, fiecare atras la rândul său de câte-o imagine. Ce-mi amintesc eu? Firele uscate de iarbă, muşchiul decolorat de sub ele, furnicile cu picioare mari, fugind nehotărâte undeva, băţul uscat cu care băteam apa, pur şi simplu, năsucurile încreţite ale celorlalţi copii, de la razele ce le invadau privirea. Ajunşi în sfârşit acasă, cu ochi tulburi în cap, mai ceva ca gârla murdară, cu firul buzelor ars şi cu părul umflat de nisip, ne duceam direct în grădină, spre cireş, cu gânduri flămânde. Nu ştiu de unde atâtea cireşe, că parcă ne ajungeau toată vara. Desigur, timpul curgea altfel atunci. Ne împrăştiam peste ramuri toţi trei sau patru şi încă vreo doi vecini râmnicioşi. Şi eu, uscăţivă şi mică, n-aveam nevoie decât de-o mână la început, care mă sălta numaidecât pe prima crăcuţă. De acolo, mă descurcam şi singură, gură să fi avut şi aveam, slavă Domnului! Mă urcam până în vârf, crengile se îndoiau dar nu se rupeau, erau elastice şi îngăduitoare. Ce-am făcut, cum nu m-am ţinut şi în ce fel am alunecat, că n-am avut timp să mă gândesc la asta decât după ce m-am trezit înapoi pe prima cracă de unde fusesem săltată de fratele mai mare. Am aterizat pe aceasta exact ca un acrobat pe şaua unui cal. Ioi!! Durere pe păsărica mea, nu glumă, dar dacă aş fi fost băiat, mai grav ar fi fost, mă gândesc. – Băăă, am căzut! că ceilalţi erau atât de preocupaţi cu sporovăială, că nici nu au observat. Frate-miu s-o fi agitat un pic şi mi-o fi zis să fiu mai atentă, că în rest… cireşele aşteptau. Şi eu încă nu mă săturasem, aşa că am ignorat durerea dintre picioare şi m-am agăţat mai ceva ca o şopârlă, conştientizând totuşi că trebuie să am mai multă grijă. Până sus, uitasem deja, dulceaţa cireşelor mă vindecase complet. Două secunde a durat zborul meu printre frunzele şi crăcuţele cireşului preferat dintre cei doi pe care îi aveam, dar n-am să uit niciodată frunzişul ce m-a plesnit în rostogolirea mea, m-a protejat şi m-a răsucit într-un aşa fel încât eu să cad aşa cum am căzut şi nu altfel. Atunci, am simţit aripile îngerilor protejându-mă. Altădată, cam la doi ani după acest incident, m-am înecat cu un sâmbure de piersică, pe care nu m-am îndurat să-l arunc, că tot mă întâlneam rar cu acadele şi am zis că e păcat să nu-l mai aduc de-a roata prin gură o vreme. Până când l-am trimis prea aproape de omuleţ, blocându-l pentru totdeauna acolo, dacă un verişor atletic pe numele lui Ion, nu s-ar fi aflat tocmai atunci lângă mine, înfoiat în maioul mulat peste tricepşi, pregătit cu o karată fix pe după ceafa mea, făcând să-mi zboare sâmburele cât colo, de ne uitam după aceea la el ca în desenele animate. A fost momentul lui de glorie şi al doilea moment al meu când m-am strecurat cu bine spre viitor. Ioane, să-ţi trăiască muşchii, tată, că ai dat dovadă şi de precizie şi de viteză… Adolescentă fiind, m-a şters o Dacie roşie, exact când m-am întors să văd ce mă deranjează aşa cu claxonul ăla insistent şi pe şoferul cu ochi bulbucaţi ce îmi făcea semne disperate, reproşându-mi neatenţia. În iarna ce tocmai s-a încheiat, poleiul era gata să-mi spună stop, când m-am angajat într-o depăşire cu 90 la oră, iar când am revenit cu roţile pe asfalt, că aşa am avut senzaţia, ca şi cum m-aş fi plimbat cu skijetul pe apă, şi deşi n-am zburat niciodată cu avionul, am auzit acelaşi sunet ca al roţilor asurzitoare ale unui Boeing, scrâşnind peste pistă. După nici un kilometru, poleiul s-a dovedit împieliţat, m-a luat sanie din senin şi după ce m-am redresat cât de cât, mi-am blocat piciorul pe acceleraţie acolo unde acul indicatorului îmi arăta viteza de 40 km. Maşina depăşită de mine, m-a întrecut în timp ce şoferul îmi zâmbea trufaş cu o sprânceană ridicată şi un reproş mut în vârful buzelor. – Du-te, Planet! i-am surâs, unde arde?
🙂
Cam astea au fost! Sper ca astea să şi rămână!
A! Şi dacă, Doamne fereşte, soarta s-o mai încrunta la mine, sper din tot sufletul ca cineva acolo sus sau jos, că nu mai contează, să-mi păstreze mereu, cel puţin o cracă între picioare.
nicor.codell 