Păcăleala mea favorită de 1 Aprilie pe care i-o aplicam mamei, an de an, era să sun la uşă, apoi să mă retrag iute înapoi, prefăcându-mă la fel de mirată la rândul meu. Nu mai uit cum făcea mama, derutată de musafirul misterios, atât de surprinzător de matinal. Mina îi devenea brusc serioasă, se încorda toată, îşi dregea instinctiv vocea, pregătită săraca parcă pentru ce era mai rău, că aşa era obişnuită. Atunci nu-mi dădeam seama, dar acum, după atâţia ani, reuşesc să disting în atitudinea mamei din trecut, toate temerile ei adunate în acele câteva secunde în care deschidea prevăzătoare uşa apartamentului, cu corpul pitit după blatul vopsit, lăsând la vedere doar căpşorul ei frumos permanentat, ornamentat cu bucle castanii, tunse scurt, şi cercei din tortiţe de aur, aşa cum îmi cumpărase şi mie, ca să fim şi noi în rând cu toată lumea cu cerculeţe aurărite din însoritul Istambul.
Rotunjea ochii a nedumerire, risca un pas dincolo de prag să se dumirească mai bine, lăsa colţurile buzelor în jos, scapa un pufăit de mirare amestecat cu perplexitate, închidea uşa, apoi dădea cu ochii de imaginea mea, tăvălindu-mă de râs pe înfundate, dezlănţuindu-l treptat, ţinându-mă cu mâinile de burtă şi schimonosindu-mă în toate chipurile de plăcerea aceea de moment, de reuşita victoriei.
-Hai că eşti proastă, făcea mama, în timp ce-o bufnea şi pe ea râsul şi-şi trecea mâinile prin păr, relaxându-se vizibil. Făi, Nucuţo, că aşa mă alinta, ţi-am spus să nu mai faci d-astea, acum o să rămân păcălită tot anul, îmi reproşa destul de deranjată, pentru că mama e o tipă superstiţioasă, dar cu cine să se înţeleagă, aşteptam ziua de 1 Aprilie mai ceva decât aşteptam cireşele să se pârguiască puţin, ca să le simt cât de cât dulceaţa, dar şi verzi le gustam cu plăcere că tot cireşe erau şi ele, chiar mititele cu sâmburele încă în formare, încât puteam să-l ronţăi între măselele mele de lapte.
Mamă, dacă aş mai sta cu tine, şi astăzi aş face tot aşa, pentru că te iubesc şi pentru că ştiu că oricât de superstiţioasă ai fi, nu te-ai îndura să nu te bucuri de fericirea mea de copil al tău.
Cât de mult aş vrea să te îmbrăţişez acum!
N-am ales o poză cu mine şi cu mama, poate altădată cu altă ocazie sau poveste. Am ales o fotografie pe care am decupat-o dintr-un caiet vechi de şcoală, găsit în maculatura din podul casei, pe care pur şi simplu am simţit nevoia s-o păstrez aproape, aşa, dintr-un senin sentiment pe care mi-l inspiră. E o imagine a fericirii, a visului şi-a copilăriei. 🙂
nicor.codell 