Chipul tatălui

De ce nu ți-am văzut, tată, chipul în ziua aceea?
Astăzi m-am deșteptat cu gândul la tine,
La copilăria mea neterminată
Când învățătoarea m-a ascuns după un dulap, pentru ca tu să nu mă poți vedea,
Să nu cumva să mă vezi și să mă iei acasă,
În casa aceea pe care o numeam și rai și iad deopotrivă
Strigătele tale m-au urmărit toată viața
Din ziua aceea numele meu nu s-a mai auzit niciodată la fel
A împrumutat ecoul pereților reci și goi de care s-a izbit pe holurile lungi ale școlii
Inima mea cât un purice
Mai bate încă acolo, după dulapul acela,
Rânjetul meu de groază mai stăruie încă, transformat pentru totdeauna într-un țiuit de urechi
Când ai intrat, toate capetele din clasă s-au întors către tine,
Am râvnit la freamătul acela!
Toți te-au privit îngroziți, în afară de mine, tată
Dacă n-aș fi fost un copil atât de ascultător
Aș fi ieșit chiar atunci din ascunzătoare
Numai o clipă să te privesc,
O clipă cum n-am știut s-o mai fac niciodată de atunci
De parcă un călău mi-ar fi acoperit ochii
Ca să nu pot vedea apropierea iminentă a morții
Tată, tu ești moartea și învierea mea
Răstignitul pe cruce
Închid ochii și îți văd chipul dinaintea ușii:
Părul ți-e răvășit, privirea pierdută
Capul înclinat aievea într-o parte
Te clatini,
Zâmbetul tot ți-e transformat în cenușă,
Mâinile și degetele pironite de dor
Picioarele împietrite, glasul sfărâmat
Ai rămas singur și de față cu toți
Întrebarea ți-a fost refuzată.
Doar nu credeai că vor lăsa un copil
În brațele unui tată ostracizat
Puteam să fug de acolo, tată
Ce mult aș fi vrut să te privesc,
Te-au văzut toți, în afară de mine,
Pe toți i-ai căutat din priviri,
Numai eu am fost aceea uitată
Într-un colț unde doar păianjenii se mai ascund
Acum înțeleg frica păianjenului deodată…

Foto: Richard Schofield

Secerătoarea singuratică

W. Wordsworth

Privește,-i singură pe câmp,
Sub cerul fără niciun nor,
Secerătoarea cu-al ei cânt;
Oprește-te, sau mergi ușor!
Ea taie grâul, snopi făcând
Și cântă melancolic, blând;
Ascultă cântecu-i cum crește
Și-adânca vale-o copleșește!

Nicicând n-a fost privighetoare
Să-nalțe tril mai fermecat
Drumețului gustând răcoare,
După pustiul îndurat;
Nici cucu-n primăveri, cântând,
N-a frânt tăcerea mării, blând,
Cu glas mai fraged, mai ceresc,
Când, vagi, Hebride-n zări mijesc.

Dar ce anume cântă oare?
Poate că vocea-i întristată
Renvie lucruri vechi, amare,
Ori bătălii ce-au fost odată;
Sau poate-i doar un simplu cânt,
Un dor obișnuit, de rând,
Un chin, o pierdere de-o zi
Care a fost și va mai fi?

Orice-ar fi povestit, părea
Că nu se va sfârși nicicând;
O tot vedeam cântând mereu,
Mergând prin lan și secerând…
Vrăjit, în loc, am ascultat;
Iar când, apoi, pe dealuri, am plecat,
Mi se părea, că-n suflet, glasu-i tot ascult,
Cu toate că-ncetasem să-l mai aud de mult.

Traducere de Petru Dincă

Încrede-te-n iubire

Rabindranath Tagore

Increde-te-n iubire chiar daca-aduce jale!
Nu-nchide usa inimii tale!”

“Ah, nu, prietene, vorbesti ca sa te aflii-n  treaba.
Din tot ce spui eu nu pricep o boaba!”

“Inima ni-i dăruita pentru a fi dăruita
c-o lacrima si-un cantec, iubita!”

“Ah, nu, prietene, vorbesti ca sa te aflii-n  treabă.
Din tot ce spui eu nu pricep o boaba!”

“Plăcerea-i fraged bob de roua: cât râde, moare.
Dar jalea stăruie si doare.
Ci lasă jalea dragostei să dea văpăi
in ochii tai!”

“Ah, nu, prietene, vorbesti ca sa te aflii-n  treabă.
Din tot ce spui eu nu pricep o boabă!”

“Floarea de lotus se deschide-n soare
si pierde tot ce-n sânu-i are.
Nu lâncezește in boboc o viață,
sub ceața iernii ce-o ingheață.”

“Ah, nu, prietene, vorbesti ca sa te aflii-n  treaba.
Din tot ce spui eu nu pricep o boabă!”

Mâini intârzie-n mâini,
si ochi isi caută-n ochi odihna:
așa incepe șoapta inimilor noastre.

Răbdare

Am îmbătrânit în câteva zile
Cât n-am îmbătrânit toată viața
Mă privesc în oglindă și constat cu stupoare
Că mi se pare că am un ochi mai sus și unul mai jos
Chipul meu, parcă ar vrea să se frângă
Răbdare, răbdare, răbdare!
Spunea mereu părintele Cleopa.
Încerc, părinte, să am și eu mai multă răbdare
Ieri m-am rugat la sfinți și la Dumnezeu, în sfârșit
Am făcut-o după canoane, după rugăciunea scrisă în cărțile sfinte
Și ajutorul nu a întârziat să apară
A venit imediat, ca atunci când fluieri
După un câine credincios
Ai cui sunt acești ochi triști și obosiți?
De unde această grabnică îmbătrânire?
Poate că tocmai, de la atâta răbdare
Ah, ochilor, ochi ce scormoniți în sus și-n jos
Ochi despărțiți de dor și jale