Continuare
Celălalt mormăi ceva de neînțeles iar mai apoi vorbi cât se poate de clar:
– Ce știi tu despre toate astea, Pavele? Tu ești un infirm sentimental!
O spusese senin ca și cum ar fi salutat simplu o cunoștință pe stradă. Pavel simți cum inima începe să-i zvâcnească nebunește și cum obrajii i se inundă pe dată cu sânge. Doar nu era vina lui că nu iubise niciodată până atunci…
De ce simțea nevoia, Maurice, să îl rănească atât de profund? O clipă ar fi vrut să-l ia de guler pe prietenul lui și să-i reproșeze, să-l întrebe cum își permite, să-l zdruncine din toate puterile, dar apoi, dându-și seama mai bine, se simți învăluit de o toropeală care îl făcu tot mai nesigur pe picioare, așa că nu mai spuse nimic și amețit cum era se urni cu greu din loc ca să-și umple un pahar. La urma urmei, întâmplă-se ce s-o întâmpla, aceea nici măcar nu era treaba lui. În cel mai scurt timp avea să rămână din nou singur și avea să-și vadă în continuare de viața lui. Dar felul în care i se adresase Maurice nu-i dădea pace. În minte îi rămăsese acel cuvânt jignitor care îi răsuna în permanență ca un ecou: infirm, infirm…
Dacă vedea un cuțit pe masă, Pavel îl ascundea ca să scape de imaginea lui, dar în situația de față nu putea ascunde această amenințare auditivă de niciun fel.
Așa fusese el crescut, că nu e bine să lași cuțitele la vedere și se întreba acum de unde această meteahnă. Dar știa că tatăl lui fusese un om violent și că mama se simțea în siguranță numai dacă le ascundea prin sertare. O bătea de cele mai multe ori cum ai bate covoarele, din obișnuință. Pavel asistase de câteva ori neputincios. „Fugi, mamă!”, atâta putea să îi spună, apoi dacă ea scăpa, reușea să fugă și el. Nu-și mai amintea în detaliu scenele cu pricina, dar încă locuia în el acea senzație – își dădea seama acum – de groază a omului care se simte încolțit de un astfel de prădător. De la înălțimea lui de copil, adică puțin peste un metru sau din ascunzătorile prin care se refugia în vâltoarea momentului – ca iedul cel mic din poveste – nu-și acoperea niciodată ochii, ba dimpotrivă, mai tare îi deschidea. O vedea pe mama lui contorsionându-se de durere, cu ochii adesea închiși și gura căscată într-un strigăt, cu brațele întinse înainte, încercând să se apere de loviturile care se auzeau înfundat, ca și cum ai arunca niște greutăți la podea, pe care mai înainte le-ai înfășurat în niște cârpe. Biata mamă-sa cât a mai suferit lângă animalul de tată-său! Dar animalul apoi se mai calma, mai treceau câteva zile, mai aducea câte ceva în casă și iarăși se așezau împreună la aceeași masă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și cel mai mare regret al lui Pavel era acela că uneori îl și îndrăgea. Cum putuse el, de-a lungul vieții, să îndrăgească un asemenea animal? Asta dacă nu cumva, el era la rândul său un animal și mai mare de vreme ce putea face asta. Luă o ultimă înghițitură oftând. Puse paharul pe marginea din lemn a fotoliului și își aruncă ochii pe fereastra dinspre miazănoapte. Însă cu ochii trupești nu vedea nimic, numai cu ochii minții mai căuta ceva printre dureroasele amintiri. Maurice îl privise atent. Se desprinsese în sfârșit din brațele iubitei, făcându-i loc pe canapea, acoperind-o în sfârșit. Acum femeia, deși în ochii lui Pavel părea mai mult o fată, dormea de-a binelea cu amândouă palmele sprijinite sub obraz. Respira liniștită ca și cum s-ar fi pregătit să pășească într-un vis. Oare ce anume îi plăcea ei pe lumea asta mai mult și mai mult? Ce anume o tulbura? Îi plăceau câinii sau pisicile, sau ambele deopotrivă? Ce relație avea cu rudele ei, cum se comporta cu ele? Mânca regulat sau pe apucate? Lucra undeva sau era întreținută?
La toate aceste întrebări și la multe altele, Pavel nu avea niciun răspuns, pe când Maurice știa cel mai probabil totul. Așa cum știuse, de pildă, mai devreme că îi era mai bine dacă o ține neacoperită. O fi avut vreo boală ciudată, gândea că avea să afle în curând. Mai privi odată pe geam, vrând să-l deschidă. Simțea un miros înțepător, de aer închis. Maurice nu protestă și deîndată ciripitul vesel al păsărilor năvăli înăuntru. Îi plăcuse casa aceea tocmai pentru curtea interioară bombardată de vegetație. Un arbore de mătase stătea să ajungă până în dreptul ferestrei. Avea să înflorească în curând. Păcat, se gândea Pavel, că nu avea cu cine să împartă toate astea, dar nici așa nu era chiar nefericit. „Ești un infirm”, îi răsună iarăși în minte și inima i se strânse cu totul și chipul i se întunecă din nou.